I was in Wonderland !

Nu stiu daca v-ati imaginat vreodata un alt fel de lume. Eu imi imaginam, cand eram mai mic ca m-am nascut intr-o familie de indieni din America de Nord. Si imi imaginam scene reale din viata indienilor. Cum tata, Pana-de-Vultur-Smecher (de exemplu), ma ducea in salbaticie, departe de cortul calduros din piele de urs, sa ma invete cum sa domesticesc mustangi. Am dat un exemplu. Si parca mi-ar fi placut mai mult. De curand am avut ocazia (sper ca nu unica in viata) de a trai un astfel de vis.

O lume in care viata in padure reprezinta o obisnuinta iesita din comun, daca ne gandim ca in viata de zi cu zi, ei sunt fel de fel de oameni inclusi in sistem. Dar aici erau ei insisi, acei indieni, acei cowboys, acei eschimosi sau mai stiu eu ce natie de pe Pamant, care se imaginau sa fie atunci cand erau mai mici. Erau toate natiile Pamantului in pielea copiilor de altadata. Erau desculti, cu parul bogat fluturand in vant, erau Ilene Cosanzene si Feti Frumosi (chiar frumosi), erau Peter Pan si Domnul Ciuperca, erau fel si fel de imaginatii din copilarie intruchipate cu un pret de o saptamana in timp. 7 zile erau tot ceea ce isi doreau sa fie. Unii si-au creat din asta un mod de viata. Merg din Festival (cel de la noi din tara s-a numit Transylvania Calling – Gathering of the Tribes) in festival si isi traiesc visul, vad lumea, cunosc oameni noi si frumosi. Si toti au ceva in comun: SUNT cu adevarat fericiti.

Am ajuns intr-o zi ploioasa la 1800 m altitudine. Se vedeau, pe valea de campare, cateva corturi doar. A doua zi s-au descoperit de sub nori o priveliste de vis, impreuna cu o mare de corturi, caravane, dubite, masini sport, carute, catei, purcei si oameni de toate culorile, toate natiile, toate religiile, toate apartenentele filosofice, politice si sexuale. Da, era o masa de oameni, in toate culorile, bucurosi ca se pot cunoaste unii pe altii. Ce mi-a luat privirea a fost faptul ca erau imbracati cu haine facute aproape toate de mana lor, largi, comode. Parul era lung si la femei si la o mare parte dintre barbati. La scena principala, unde duduia din boxe in varf de munte un rave cu tente de chillout, erau adunati, care pe iarba, care dansand, care meditand o multime din aceasta populatie pestrita. Mi s-a facut rusine pentru ca eram printre singurii imbracati “de oras”. Am plecat la cort cu gandul de a-mi sacrifica 2 perechi de pantaloni, ca sa nu mai par ciudat, pentru a incropi ceva mai comod, dar intre timp am renuntat. Toti ne zambeau, toti ne spuneau pe diferite accente “Hello, how are you?”. Nu aveai cum sa nu le zambesti la loc. Mai ales ca majoritatea erau frumosi cu acea sclipire vie in ochi. Prima impresie.

A doua zi, spre seara, am iesit pe carare la plimbare. Ma minuna fiecare. Fiecare om parea ca spune opoveste, chiar si de la departare. M-am asezat langa scena secundara, pe o bancuta ce inconjura un foc imens, in jurul caruia erau stransi 20-25 de persoane, inghesuite unul in celalalt. Mi-era un pic frig, asa ca m-am inghesuit putin in vecina mea, care nu a asteptat mult pana sa imi afiseze un zambet luminos si sa spuna “Hi there neighbour! I see want to join us! Come here!”. Si vrand – nevrand m-am apropiat cu zambetul pe buze (fiind imposibil sa nu zambesti) de un baiat pe care il remarcasem pe cand dansa. M-a servit cu bere din berea lui. M-am incalzit pentru ca nu aveam nici o speranta sa ma apropii de acel tip misto din marginea scenei care atunci cand zambea, lumina pe cei din jur. In afara faptului ca era de o frumusete cum rar intalnesti. Porecla lui era Jono si avea un caine pe nume Poto. Era jongleur din Paris si pornise in calatoria vietii lui, impreuna cu cainele credincios. Acum in Romania, peste o saptamana in Croatia si anul viitor vrea sa ajunga cu Caravan-ul lui in Mongolia. Poate daca imi spunea asta in Paris, imbracat in haine “normale” si cu o tunsura normala (acum avea parul scurt, doar la ceafa ii atarna o codita subtire si lunga, frumos impletita) as fi spus ca e un copil nebun (avea 21 de ani) care viseaza la cai verzi pe pereti. Dar acum il credeam. Era puternic pentru ca era fericit. Isi traia visul. Desi tatal lui era bolnav de cancer, desi se citea nelinistea “de jos” pe chipul lui, desi poate a avut o viata cu mult mai chinuita ca a mea.

Dupa 20 de minute, un francez ma intreaba daca vreau o tigara. Tot frumusel, tot tinerel, ce-i drept un pic mai “normal” imbracat si mai lumesc. Dar cu aceeasi fericire in ochi. M-a invitat sa merg cu el si cu o prietena a lui la scena principala (cu rave). M-am dus, am servit un degetar de votca pe drum. Acolo ne-am pierdut langa foc, pentru ca ma acaparau o multime de povesti auzite din gurile celor care inconjurau focul. Cu Paul m-am intalnit ultima zi. Era obosit, ne-am imbratisat scurt si ne-am urat, zambind, o viata fericita. Am mai cunoscut inca 5-6 persoane cu povesti frumoase.

Plecam cumva scufundat intr-o fericire muta in fiecare seara si adormeam visand, de data asta, ca acesta va fi viitorul lumii. Visul devenit pentru o clipa realitate se cere din ce in ce mai mult a deveni realitate. O societate de oameni fericiti (din diferite motive), oameni care picteaza, creeaza, danseaza, zambesc, se cunosc, mananca impreuna, mediteaza pe un varf de munte cu privirea in zare, fac tot ceea ce vor sau au visat sa faca, responsabili de fericirea celuilalt – toate acestea reprezinta o utopie. Dar traind pentru cateva zile acea utopie, te schimba. Vrei mai mult. Este imposibil sa nu doresti asa ceva. Poate doar daca esti scufundat atat de rau in sistemul in care traiesti, incat gandesti ca orice diferenta externa comparativ cu acest sistem este un lucru “rau”.

Voi adauga si cateva imagini pentru a ajuta textul.

Lacrima din ochii de sticla

Închid ochii uneori. Din ce în ce mai rar. Nu ştiu dacă e bine sau rău, dar senzaţia de “ochii minţii” nu mă mai fascinează ca înainte. Poate că poarta de care treceam odată cu închiderea ochilor nu mai este atât de greu de depăşit. Nu mai este o aşa mare diferenţă. Sau poate ea nu exista decât în mintea mea. Poate îmi proiectam o lume diferită, împrejurări diferite în gând şi odată cu închiderea ochilor păşeam în pragul unei lumi noi, diferite, numai de mine ştiută şi numai de mine dezvirginată. Şi vrând nevrând, atunci când invitam pe cineva în ea, excludeam de fapt orice intrus care ar fi distrus mirajul propriu. Era o chemare “Vino în lumea mea, e frumoasă!”. Dar pe când buzele rosteau acea chemare, ochii îmi jinduiau cuprinşi de narcisism la exclusivitate.

Mă uit peste umăr cu o melancolie rece, stârnită doar de imagini difuze, cumva perindându-se ca un film vechi de genul “oldies but goldies” de care nimeni, nici măcar eu, nu mai e interesat. Îl privesc doar ca pe un album prăfuit de poze în era digitală. Nefolositor. Trist. Melancolic. Pentru că tot ce am putut extrage din ceaţa misterioasă care îl înconjoară, am senzaţia că s-a epuizat. Orice sevă, orice urmă de viaţă, orice învăţătură benefică edificiului la care cu greu muncesc să mi-l clădesc prin viaţă s-au scurs. Şi imaginile statice incolore parcă se perindă acum prin faţa ochiului de sticlă fără a-i trezi o clipă măcar de … simţire. Însăşi curiozitatea cu care caut o senzaţie, oricare ar fi ea, mi se pare ciudată şi uimitor de lipsită de sens. Ce mai caut prin albumul de poze vechi, incolore şi inodore?

Poate răspunsul la întrebarea “de ce?”, poate culoarea, poate sensul. Oricare ar fi ele.

Închid albumul şi filmul mut continuă. Visez. Mă trezesc nervos, aprind o ţigare înainte ca ochii să îmi scruteze la eficienţă maximă lumea ce mă înconjoară. Sunt acasă. Mă liniştesc. Savurez ţigarea şi pun de o cafea. Îl sun?

I-aş spune “te-am visat”. Dar la ce bun? Nici nu se termină bine de scurs ultimul strop de cafea în filtru şi sună telefonul. E el. Nu ştiu ce vrea şi nici nu mă interesează. Dar mă interesează că mă sună. Dacă nu aş şti că se supără, aş lăsa telefonul să sune în continuu. Îmi place senzaţia asta. Apăs totuşi butonul verde al telefonului. “Ce faci mă?”, se aude din difuzor. E o voce cunoscută dar parcă modificată. De timp. Degeaba. Nu mă încălzeşte cu nimic. Şi nici nu mă răceşte. Răspund la fel de sec “Bine. Tu?” Să spun “te-am visat”? Nu. Ar stârni cel puţin curiozitatea. Şi nu are nici un rost. Urmează el încurcat cumva, blocat de seceta de cuvinte, strangulat parcă de vorbe pe care nu le va putea rosti niciodată de frica de a nu le auzi… “Aiurea. Vroiam să văd ce mai faci”. De ce? L-aş întreba de ce. Dar nu îl întreb. Nu am ce să îi mai spun, evit sensibil la orgoliul său orice subiect de discuţie şi mă scuz că “mai vorbim”.

Ne mai întâlnim uneori la o cafea. Nu ştiu de ce. Dar mă lasă trist. Nici asta nu ştiu de ce. E ceva neterminat mereu în discuţii. Ceva ce nu se poate rosti. Pentru că nu mai contează pentru nici unul dintre noi. O dată i-am spus că mi-e dor de dorul de a-l ţine în braţe noaptea. Sau cel puţin aşa am vrut să îi spun. Nu ştiu ce a înţeles, nu ştiu ce am spus şi nici nu mă interesează.

Închid telefonul. Îmi pun puţină cafea. Şi pun palma căuş pe albumul de poze, parcă spre a-i opri rămăşiţele sufletului să zboare. Ciudat, dar atunci când am realizat acele instantanee credeam că vor rămâne aşa pline de noi, pline de viaţă, cum eram noi surprinşi în ele. Dar nu. Parcă privesc o carte de benzi desenate cu coperţi viu colorate.

Cu o mână ţin cana de cafea, iar cu cealaltă încă dezmierd coperta viu colorată a albumului. A fost frumos. O lacrimă se scurge din ochii de sticlă. Parcă ar vrea să dea viaţă acolo unde nu e viaţă.

Dar e mai bine acum, cu ochi de sticlă.

Povestea ursului meu

În seara asta iar am vorbit cu Mine şi m-a convins să vă vorbesc despre el. Aşa că…

Mine este ursuleţul de pluş cu care dorm. Nu e chiar ursuleţ, pentru că e aproape cât mine de mare. Şi… aşa se cheamă, Mine. Până nu demult nu avea nici un nume. Îi căutam mereu nume, mereu nu ştiam cauza. Dar am aflat-o. L-am cumpărat acum vreo 2 ani şi ceva. Ca să înlocuiesc prezenţa cuiva. Gândiţi-vă: Am vrut să înlocuiesc prezenţa cuiva cu Mine. Sau “mine? Cum e mai bine? Mine cu mî mare? sau mine cu mî mic?

Da, fantastic. Am aflat de ce l-am numit Mine. Încercam să umplu golul ce-l simţeam cu Mine însumi.

Da, măi băiatule (Băiatul MEU). am vrut să te am sub orice formă. Şi nu l-am avut decât pe Mine. Cu Mine am rămas. Cu Mine dorm. Cu Mine mă simt fericit. Şi ştii ceva? E al dracului de bine. Nu e chiar aşa de rău cum mă aşteptam. Simţeam că iubindu-te pe tine, vreau să mă iubesc pe mine şi nu puteam. Acum pot. Sau cel puţin aşa cred acum.

Am un avantaj în faţa ta. Acum nu îmi mai e frică să îl iubesc DOAR pe Mine. Acum m-am împăcat cu Mine. Şi nu vroiam să mă iubeşti. Nu cred că mi-ar plăcea. M-ai pierde imediat. Şi tu ai simţit asta. Am sau nu am ceva sau pe cineva, după cum merit.

Aşa că… măi băiatule drag, îţi mulţumesc că m-ai ajutat să mă împac cu Mine. Tu te-ai împăcat cu tine de mult. Sau nu? Şi nu ai simţit să suplineşti lipsa ta, din interiorul tău, cu nimeni. Dar ce ai vrut să suplineşti cu mine? De ce mă ţii aproape când realizezi că nu o să ai niciodată ceea ce îţi doreşti, cu mine? De ce nu realizezi că e degeaba chinul tău? Chinul de a mă urî. De ce mă urăşti uneori? Oare nu realizezi că urăşti de fapt ceea ce urăşti în interiorul tău? Mă urăşti pentru că urăşti asta la tine? Urăşti că tu poţi ţine la un băiat? Mă urai pentru că mă lăsam pe mâna ta? Adică te urai pentru că te lăsai pe mâna mea? Şi dacă te-ai lăsat a fost chiar aşa rău? Pentru mine a fost al dracului de bine să mă las pe mâna ta. Şi să te vreau în continuare cu Mine, lângă mine. Dar nu pentru că am nevoie să mă iubeşti. Nuuuu. Să nu mă iubeşti. Eu vreau doar să te iubeşti pe tine. Aşa cum îl iubesc eu pe Mine acum. E aşa fain să fii împăcat cu Mine! Pardon, cu tine. Nu te iubesc pe tine, ci mă iubesc pe mine. Iubindu-te pe tine încerc să mă iubesc pe mine. Din cauza asta ţi-e frică ţie. Ţi-e frică să te iubeşti. Din cauza asta mă urăşti. Pentru că te “iubesc prea tare”, după cum spui. Pentru că tu crezi că nu meriţi să fii iubit aşa mult. Acum te înţeleg şi o să te las să mă urăşti, dacă asta te ajută. Eu chiar vreau să te ajute ceea ce spun, ceea ce simt. Nu ştiu, poate pentru că şi pe mine m-au ajutat alţii ca mine. Din cauza asta te iubesc, pentru că mă iubesc pe mine. Gata, nu mai fug de asta. Nu îmi mai e frică. Ţie ţi-e frică. Mi-ai dovedit de-atâtea ori că ţi-e frică. Şi eu nu ştiam de ce. De ce fugi. Oricum, atâta vreme cât nu ai fost lângă mine, înseamnă că asta vroiam, asta meritam. Dacă eşti lângă mine, înseamnă că asta merit. Nu îmi mai e frică să te pierd. Acum o să zbor mai departe cu tine sau fără tine, sau cel puţin asta cred. Cred că eşti destul de iubitor de sine ca să ştii mai bine ca mine ceea ce te face fericit. Şi nu îmi stă mie în putere să te oblig să faci ceea ce cred eu că te face fericit. Eu mă bucur doar că te pot iubi,pentru că prin tine sau nu, mă pot iubi pe mine. Dar tu totuşi reprezinţi tot ceea ce îmi doream eu să fiu cam pe la vârsta ta. E cam vechi EU-l pe care îl iubesc. E bine totuşi că am făcut pace cu acel Eu. Dacă îmi doresc să rămân la acest eu nu ştiu. Poate voi vrea ceva mai mult de la Mine. Poate voi putea să nu am nevoie de Mine. Şi atunci mă voi împăca deplin cu mine însumi. Când nu voi mai avea nevoie de cineva pentru a fi fericit, atunci voi fi într-adevăr fericit. Cu mine însumi.

E mare lucru să fii mulţumit cu tine însuţi. Nici nu îmi închipuiam să fie aşa de bine. Şi se poate şi mai bine.

Iar despre tine, Băiatul meu, nu pot spune decât că sunt fericit că te iubesc. Tu m-ai ajutat. Fie poate şi fără să vrei. Eu te-am ajutat să începi să te iubeşti? M-aş bucura să fie aşa, dar asta depinde doar de tine. Tu ştii mai bine dacă te ajut cu ceva sau nu. Iar dacă nu vrei să fii ajutat, eu nu te împiedic. Nu vreau să te mai ajut cu forţa. Nu te poţi ajuta decât singur. Fiecare face ceea ce vrea ca să fie fericit.

E dificilă limba română. Eu cred că e genială. E limba în care fiecare înţelege ce vrea. Sau ce are nevoie să înţeleagă în acest moment al existenţei lui. Să nu ne supărăm dacă sunt şi oameni care nu înţeleg nimic. Nu înţeleg nimic din viaţa lor, apoi cum să poată înţelege ceva dintr-un articol al unui poponar idiot care se crede buricul pământului în viaţa de toate zilele? Dar e doar un joc de imagini. Ceea ce se întâmplă în scenele vieţilor noastre e doar un joc de imagini. Dedesubtul lor zac oglinzi în care se reflectă doar sinele.

Să nu vă fie frică să vă iubiţi pe voi înşivă. Chiar dacă aveţi nevoie de cineva care să vă deschidă ochii că e frumos să vă iubiţi pe voi înşivă, aşa cum sunteţi. De ce ne îndrăgostim de un băiat frumos? Pentru că ne dorim să fim frumoşi. Sau ne-am dorit la un moment dat în viaţă. De ce iubim un om fără păr pe corp? Pentru că ne dorim să fim aşa. De ce iubim un bărbat masculin, stil macho? Pentru că vrem să fim macho. De ce iubim un băiat pervers? Pentru că asta am vrea de la noi înşine, să fim perverşi. De ce iubim un om care îşi bate joc de noi? Pentru că ne place să ne batem joc de noi înşine, pentru că vrem să fim pedepsiţi. Credem că nu merităm mai mult. Iubiţi-vă pe voi înşivă şi o să vă iubească şi restul lumii. Sau cel puţin nu va mai conta. Da. Serios.

DACĂ NE IUBIM PE NOI ÎNŞINE DIN TOATĂ INIMA, ATUNCI NE VA IUBI ŞI CELĂLALT. SAU CEL PUŢIN NE VA FI INDIFERENT DACĂ CELĂLALT NE IUBEŞTE. Scuzaţi caps-urile dar e mai bine să atrag atenţia asupra înţelesului mot-a-mot a ceea ce am scris.

Îmi pare rău că sună aşa eclesiastic, nu aş vrea să fiu acuzat de propaganda unei religii creştine gay.

Dar m-am gândit că gândurile mele ar putea ajuta şi pe alţi cumpărători de ursuleţi de pluş.

Şi vă rog să mă scuzaţi că nu interacţionez aici cu voi aşa des. În ultima vreme sunt mai preocupat de Mine şi tot caut să îl fac fericit.

Să nu vă fie frică să iubiţi. Mai devreme sau mai târziu acea iubire vă va face bine. Poate bine dintr-un punct de vedere neaşteptat.

1+1=1

De ce toată lumea visează la iubire ca și cum ar fi ceva extern? Ceva ce înseamnă mereu ”mai mult” sau care presupune întrebări și răspunsuri? De ce nu suntem mulțumiți niciodată? De ce alergăm în continuu după ceea ce nu avem? După ceea ce ni se pare imposibil de atins?

Să fie oare basmele din copilărie? Să fie oare doar mișcarea , perpetuum-ul mobile al vieții, ceea ce ne ține într-o continuă mișcare? De când sentimentele au ajuns să fie judecate, supuse îndoielii, comparației și măsurătorii?

De când se poate educa ceea ce simțim ?

Nu putem doar să simțim și atât? E adevărat că întrebările și nevoia de răspunsuri apar numai când avem timp să le dăm importanță. Și această nevoie o numim conștiință, ego, obiectivitate, rațional. Dar uităm că atunci când trăim nu avem nevoie de nimic. Trăim (sau ne suspendăm existența în timp) și atât. Și ne trezim abia după. Că s-a mai scurs o parte din firul vieții fără să ne dăm seama. Și parcă ne doare, parcă ni se pare că nu am folosit timpul mai bine. Și încercăm să nu mai facem greșeli care să ne coste timp. Timp pierdut, spunem noi. Sau ”investiție de sentimente” aruncată pe geam.

Dar ce e timpul? Și de ce trebuie să judecăm ceea ce simțim prin prisma timpului? Care e legătura? Și ce afacere e aceea cu ”investiția de sentimente” pe care o privim ca fiind profitabilă sau nu? Care e subiectul afacerii? Oferim și primim în schimb ceva. Da. Așa visează toată lumea, ca acest schimb să fie PROFITABIL. De ce? Perisabilitatea ”produsului” oferit sau primit e de vină? Are termen de valabilitate și există o dată (variabilă) când expiră?

Și de ce tratăm singurătatea ca pe ceva ce nu aparține firii umane? De ce VREM tot timpul pe cineva pe care să iubim? Pentru care lucru facem compromisuri și pentru care uneori ne forțăm… De ce? Pentru că am iubit și nu a fost o ”investiție profitabilă”, astfel că trebuie să recuperăm timpul ”pierdut”? Credeți că Timpului îi pasă? El va trece oricum. Și va scufunda de-a valma în adâncurile lui lucruri cărora poate noi ACUM le acordăm o importanță anume. Timpul trece oricum peste oameni, peste iubiri, peste tot. Numai inima are puterea de a suspenda Timpul. Poate că e doar o iluzie. Poate că e doar în mintea noastră. Poate că IUBIREA e cea mai dăunătoare boală a omenirii, care produce mai multă nefericire decât fericire, tocmai pentru că se vrea înțeleasă și luminată în toate cotloanele ei, tocmai pentru că vrem să înțelegem tainele care duc la fericirea pe care o simțim când iubim. căutăm să o raportăm la timp și să aplicăm ”rețeta fericirii”.

Singurătatea? Este doar o stare în care avem timp să ne întrebăm, să vorbim cu noi, să răspundem singuri la întrebări la care nu puteam răspunde când nu eram singuri. Și ne oferă posibilitatea unei stări de confort, ne oferă posibilitatea de a ne regăsi, de a ne iubi și respecta pe noi înșine. De ce este un lucru așa de speriat? Singurătatea merită savurată cel puțin la fel de mult ca și Iubirea. Iubirea nu e decât abandonul de sine, uitarea de sine și cred că a căpătat așa proporții mari tocmai pentru că Singurătatea presupune a ne iubi pe noi înșine, ceea ce e cu mult mai dificil și ”de speriat” decât a avea o relație exterioară Sinelui. E mult mai greu să ne satisfacem singuri propria nevoie de Fericire decât să punem Fericirea pe seama unui alt subiect, pe care putem ulterior foarte simplu să dăm vina pentru nefericirea noastră. Și dacă privim Iubirea prin prisma așteptărilorpe care le avem de la celălat, a împlinirilor sau neîmplinirilor ei, a momentelor în care avem timp de întrebări, o să iasă și mai mult în evidență egoismul Iubirii, care de fapt e un lucru frumos, natural și liniștitor.

Nu știu cine spunea ”Nu iubesc ochii tăi, ci oglindirea mea în ei”. Ador oamenii care se iubesc, care nu au nevoie de o iubire exterioară, nu au nevoie de nimic pentru a fi fericiți. Poate asta e cauza nefericirii: iubind egoismul și amorul de sine ale cuiva, mă abandonez în mâinile lui fără să îmi dau seama, uit de mine. Dar această nefericire nu are nimic în comun cu celălalt. Doar cu mine.

Ei, dragilor, nu cred că există Rețeta Fericirii. Așa cum nu cred că doi oameni se pot iubi dacă nu se iubesc mai mult pe ei înșiși. Reciprocitatea nu este în balanță, pentru că undeva pe drum, unul din cei doi se va abandona pe sine în beneficiul continuării relației. Atunci se rupe vraja. Atunci când ne cuprinde teama că celălalt nu simte, că vom pierde ceea ce avem, atunci când ne punem prima întrebare cu privire la ceea ce simțim, atunci când raportăm la timp ceea ce există sau nu există. Atunci începe declinul și preocuparea pentru ”profitabilitatea investiției”. Atunci putem da vina pe celălalt pentru nefericirea noastră.

Cred că acea iubire propovăduită în filme nu există. În momentul în care există (sau ne dăm seama că există în propria viață), începe să nu mai existe. Pentru că o raportăm la timp. Și o căutăm. Sau o maltratăm cu Voința. Iar un film durează o oră și puțin, nu o viață.

Există doar coincidențe în care doi oameni cu o imensă iubire de sine în suflet, își întretaie viețile fără să vrea, fără să teoretizeze, fără să conștientizeze ceea ce se simte doar. Iar această situație de singurătate (sau libertate) în doi poate fi numită iubire atâta timp cât cele două amoruri proprii se luptă pentru suveranitate, pentru libertate, pentru non-afecțiune, pentru non-iubire fără însă a fi declarat un câștigător. În momentul în care balanța se înclină prin diverse compromisuri, prin abandonul unuia dintre cele două Ego-uri, atunci moare totul… și tot ceea ce urmează e doar umbra sau ofranda adusă luptei de supraviețuire dintre cele două singurătăți (sau iubiri de sine).

Nouă ne place să credem că ceea ce urmează luptei este Iubirea.

Doctore, îmi pare rău... Eu am fugit din spital !

Nu ştiam dacă să scriu sau nu. de ruşine. dar nu mi-e ruşine de ceea ce simt. aşa că... uite ce îmi trece prin cap:

În fiecare zi cred că ne trezim altfel. Nu ştiu cine sau cum hotărăşte modul în care ne trezim. Poate mintea, poate o putere de deasupra noastră. Dar ştiu sigur că de un an jumate mă trezeam iubind acelaşi om. Chiar dacă judecând la rece poate nu era nimic decât o provocare, poate era dorinţa de a realiza imposibilul... Poate ... chiar iubeam. Sau mă prefăceam că iubesc. Sau mă prefăceam că sunt un suflet nobil. Şi nu sunt. Poate că el e un suflet mult mai nobil şi inocent tocmai pentru că nu are mustrări de conştiinţă şi acţionează mai mult din instinct, mai mult din legile simple pe care le-a învăţat în chinuita (cel puţin aşa îi place lui să se autovictimizeze) lui viaţă.

Dar azi m-am trezit ca niciodată. Spun imediat cum. Alte dăţi mă trezeam obosit. Obosit să caut să înţeleg, obosit să neg ce simţeam sau ce vedeam, obosit să mă autoeduc spre a înţelege mai bine şi pentru a iubi mai mult. Alte dăţi mă trezeam trist. Pentru că primeam un surogat care îţi lasă un gust amar. Atât meritam? Un înlocuitor? Dar merit ceva? Alte dăţi mă trezeam nebun. Cu chef de viaţă, cu sau fără el. Încet încet îl antrenam şi pe el în angrenajul întâmplărilor hazlii sau interesante. Şi apoi se lăsa o linişte mică. Probabil pentru aplauze? Şi comedia se termina. Şi ea şi rolul ei de a asigura uitarea şi abaterea de la atenţia realităţii. Actorii ieşeau şi se retrăgeau la cabine mai trişti decât toţi cei care asistaseră la spectacol la un loc.
Alteori mă trezeam cu chef... Şi el era sau nu era. Avea sau nu avea chef... Uneori fugea... uneori îşi lipea piciorul de piciorul meu. Sau lăsa capul pe umărul meu când mă roteam spre el. Sau se întorcea cu spatele încruntat. În somn sau treaz. Trist sau bucuros. Niciodată nu ştiam sigur. Dar DE FIECARE dată mergeam până la limită sau până la capăt. La început până la capăt pentru amândoi... apoi... când am văzut că el nu mai ajunge la capăt, am preferat să nu mă intereseze. Da, spre ruşinea mea, hormonii puneau stăpânire pe mine în aşa hal încât nu îmi mai păsa decât de linia mea de finish. Doar a mea. Pe a lui o lăsam aşa, la latitudinea lui. Şi niciodată nu a insistat să nu o las aşa. Nu ştiu dacă se supăra sau nu. Dar ştiu că nu era bine. Ba chiar era din ce în ce mai rău. De fiecare dată era mai rău. Mai sec, mai livid, mai fără chef. Doar din când în când observam la el o urmă de regret şi o chinuială mică să aducă în prezent plăcerea de la început. De plăcut... începuse să îi placă aproape în mod automat. Corpul lui era ca un automat care răspundea la apăsarea unor butoane pe care le descoperisem. Rareori se defecta să nu raspundă. O dată sau de două ori doar a fost defect.

Alte ori mă trezeam pur şi simplu. Nu ştiam unde sunt, ce sunt, ce cred, ce fac, nu ştiam nimic. Şi doar aşteptam. De la el sau de la destin. Aşteptam să se întâmple ceva care să mă facă să îmi dau seama ce e cu mine şi cu viaţa mea. Şi de multe ori aşteptarea era grea, atât pentru mine cât şi pentru el. Poate pentru el era mai greu, pentru că el nu avea nevoie de cuvinte sau fapte ca să mă citească la fel cum citeşti o carte, mai bine zis o broşură, care e mai uşor de citit.

Dar ca azi nu m-am trezit niciodată. Niciodată.
M-am trezit ca un copil abandonat într-un orfelinat. Să fi adus el oare în casa mea şi a lui acea atmosferă din orfelinat? Oare aşa se simte el mai bine, mai în siguranţă? Oare a vrut să reproducă momentele care i-au marcat viaţa, ca să înţeleg ce simte? Oare nu ştie că am citit din sufletul lui asta încă de la început? Oare era nevoie să mă lipsească de tot de iubirea mea, a lui, de orgoliu, de principii, de reguli morale? (Mă întreb cumva dacă nu cumva mă victimizez şi eu ca şi el.) Sau oare aşa se simte el acasă? Fără iubire, cu copii ca el lângp el, neiubiţi, de care să le fie oamenilor normali milă...? HEY, OAMENI NORMALI, SĂ NU VĂ FIE MILĂ, MĂCAR DE MINE. Nu îmi place mila. Şi eu cu mâna mea am făcut tot. M-am încăpă
ânat să înţeleg TOT de la început. Şi am încercat imposibilul. Da. Ar fi fost izbânda vieţii mele. Meritul meu. Lupta cu iubirea. Şi aş fi dobândit premiul cu siguranţă dacă el nu ar fi vâzut asta în intenţia mea. Şi nu m-a lăsat să câştig. Nu că aşa a simţit. Aşa a vrut mai mult, pentru că oricum nu se prea preocupă de ceea ce simte. Simţirea pentru el nu este importantă. Simţirea este cea care te face să suferi, te face să nu fii complet, să nu fii fericit tot timpul. Şi o înlătură. Din viaţa lui şi din viaţa celor din jurul lui. Vrea să îi ajute poate să fie fericiţi. Să fie oare simţirea marea boală a omenirii? Să fie oare iubirea marea problemă, marea epidemie a omenirii? De care nu poţi scăpa dacă te prinde? Şi de care trebuie să te vaccinezi non-stop ca nu cumva să te îmbolnăveşti şi să suferi? Să suferi... Ţi-e frică să suferi puiule?
Şi cum spuneam, azi m-am trezit abandonat. De tot. Dacă m-am trezit asemănător, mă convingea el subtil că nu e aşa, că doar am visat urât. Şi nu mă lua în braţe pentru asta, dar mă mângâia cu privirea.
M-am trezit ca într-un salon de la psihiatrie, din aripa "irecuperabili", uitaţi de medici, uitaţi de asistenţi, părăsiţi aşa pe marginea patului, imobilizaţi la mâini şi picioare, lângă noptiera albă, spălăcită, lângă care doctorul specialist lăsa medicamentele în mizerie, şi pleca înainte să se trezească pacientul, ca nu cumva să nu mai aibe încredere în dom'nu doctor, să creadă că domnul doctor îi vrea doar binele, nu să îl şi sedeze. Atribuia pilulele cu sedative asistenţilor livizi ce se perindau pe holurile spitalului ca nişte căţeluşi, dar fără trăire, fără culoare. Vroiau doar să fure meserie. Să Înveţe cum reuşeşte medicul specialist să reabiliteze, cel puţin pentru o perioadă (şi ce dacă) o persoană bolnavă... de iubire. Fuseseră vremuri mai bune, ca acelea când domnul doctor avea timp. Pe lista lui nu erau alţi pacienţi şi neavând ce face, îşi petrecea mai tot timpul cu mine. Şi eram fericit că o aşa mare somitate în medicină petrece timpul cu mine, că vrea să mă ajute şi să mă înveţe cum e să fii fericit fără să fii bolnav de iubire. Din când în când făceam crize şi era nevoit să mă sedeze. Să îmi ofere surogatul fericirii de care vorbea. Era viziunea mea. Şi îmi întindea pastila cu răbdare şi îmi spunea cu ochi blânzi să o arunc pe gât şi să închid ochii şi să mă relaxez. Mergea apoi în cabinetul lui şi vărsa o lacrimă, pentru că a fost nevoit să ofere acel înlocuitor de viaţă. Dar ştia că altfel nu se poate. Altfel ar rămâne fără nici un pacient şi probabil ar fi dat afară din spital pentru malpraxis. Regreta, i se vedea în ochi, dar continua să petreacă mult timp cu pacientul pe care pe lângă compasiunea pe care o avusese de prima dată când acesta se arătase în pragul spitalului îngrijorat de boala pe care o avea şi pe care vroia să o vindece. Dar era o formă mai uşoară a bolii, oricum pe cale de autovindecare. Sau de obişnuinţă.
Doctorul nu mi-a spus niciodată, decât în timpul crizelor acute, că prima dată când venisem la spital, eu, pacientul, mă minţise că boala e gravă. Nu. Avea nevoie de pacienţi. Avea nevoie mai mare de pacienţi decât aveam eu nevoie de vindecare. Avea nevoie de pacienţi ca să îi facă să simtă ceea ce simţea el, ceea ce considera dealtfel şi că e normal. Nimic. Şi astfel că relaţia doctor-pacient fusese provocată, de comun acord consfinţită, şi cel mai grav, întreţinută cu sedative de către doctor.

Din când în când pacientul se trezea în salon cu încă un nebun. Care îi spunea mereu şi mereu că ei 2 nu sunt nebuni. Că doctorul e nebun. Sau cel puţin ne minte că suntem nebuni. Îmi devenise simpatic şi drag acest coleg de salon. El nu venise să se trateze. Nu era bolnav... Venise undercover, să ajute pacienţii asupriţi de doctorul nemilos şi rece. Dar cu timpul am început să cred că era şi el nebun, ca şi mine. Că trăieşte mai multe realităţi... Că se visa afară, în libertate, dar de fapt era captiv aceleiaşi boli necruţătoare.
Relaţiile dintre mine, pacientul, şi el, doctorul se înrăutăţeau pe zi ce trece. Medicul ajungea încet încet la capătul răbdării. Observase că tratamentul prescris nu face decât să agraveze situaţia şi din ce mărea mai mult doza de sedative, pacientul devenea din ce în ce mai dependent de ele şi de el, doctorul, şi crizele erau din ce în ce mai grave. Ajunsese chiar, când observa lipsa doctorului din spital, să rupă legăturile cu care era legat de pat, şi răvăşit, să alerge pe holurile spitalului cu ochii bulbucaţi de nelinişte şi nesomn, şi să întrebe pe toţi, pe ceilalţi pacienţi şi pe asistenţi, dacă nu cumva l-au văzut pe doctor, că avea nevoie disperată de el. Pacienţii şi asistenţii îi spuneau doctorului tot ce se întâmpla în spital. El zâmbea mândru, dar apăsare de pe umeri i se lăsa încet încet pe inimă. Era o situaţie aproape insuportabilă, deranjantă. Asistenţii deja începuseră să se întrebe dacă doctorul e atât de bine pregătit pe cât credeau ei, dacă nu cumva are şi el o undă mică de nebunie. Poate nu s-a protejat cum trebuia, poate nu îşi făcuse toate vaccinurile în ultima perioadă.
Dependenţa pacientului devenise atât de mare, încât doctorul se hotărî subit că nu mai poate să se ocupe de cazul acestui pacient, şi trebuie să privească senin la celelalte saloane pline ochi cu pacienţi, de care trebuia să se ocupe.
Dar a doua zi când el s-a decis să facă acest lucru, pacientul a lăsat pe patul unde stătuse imobilizat un bilet: "Îmi pare rău... pentru tot, doctore. Eu am fugit din spital". Se hotărâse şi el, odată cu informaţia ce o simţise telepatic, că nu mai e chip să apese inima şi umerii doctorului cu boala lui, care oricum, nu se putea trata. A mers acasă.
Şi nu a visat nimic, pentru prima dată după un an jumate.

Let me fall

punct mort.

punct mort punct mort...

ai avut vreodata un punct mort in viata? Un moment in care nu mai stii ce urmeaza... nu mai stii ce ai mai putea face in continuare... nu mai ai nici o asteptare ... ci pur si simplu te asezi comod in fotoliu si... astepti sa se intample ceva... ceva ce te-ar scoate din amorteala.

fantomele de pe pereti leviteaza in agonia noptii...

cred ca nu e moment mai crud in viata decat acela cand te dezmeticesti si realizezi ca esti singur in pat dimineata.

fiecare are ceea ce merita...

fantome sau plante, pisici sau scaieti ...

Hmmm

Câteodată mă surprind nevoit să scriu. Nu ştiu de ce. Poate simt nevoia să mă exterioriyey de ceva ce se petrece în interior fără voia mea. Conflictul raţiune-gândire... poate... sau poate e doar aşa ... ceva vag ce îmi trece prin minte şi nu aş vrea să uit...

Nu am povestit niciodată că m-am îndrăgostit de un prostituat. În mod normal mi-e ruşine să recunosc, dar asta e. Unui singur om m-am confesat 100% şi nu mi-a fost ruşine...

Da... asta e... sunt îndrăgostit nebuneşte de un prostituat. Şi nu sunt sigur dacă numai fizic... Mă întreb mereu dacă nu cumva e şi prostituat sentimental... ceea ce mă sperie mai tare... Nu ştiu de ce mă sperie pentru că oricum nu am nimic de pierdut... decât poate un miraj.

Ne-am cunoscut iarna trecută. Eram pe net... şi din plictiseală am intrat pe Romeo, ca de obicei... Am observat pozele unui tip nu tocmai frumos, dar care arăta foarte masculin, foarte sigur pe el... şi părea foarte inteligent. Erau nişte poze cu nişte cuţite în mână. Penibil da. Mi-a stârnit prima dată un fel de repulsie, ca oricărui om, cred, apoi un zâmbet la gândul că e un copil care se chinuie să pară rău, dar emanaţiile lui îl contrazic total. Nu am stat prea mult pe gânduri... şi l-am invitat la un chat... pe yahoo... nici el nu a stat prea mult pe gânduri... am glumit mai tot timpul. Deci, mi-am spus, e inteligent. Apoi din discuţii am ajuns să îl întreb ce caută, la care mi-a răspuns mai în glumă mai în serios, că o face pe bani. Până în acest moment nu suportam nici măcar ideea de a conversa cu un astfel de om... dar mereu am simţit nevoia să înţeleg tipul oamenilor "producători". Primul impuls a fost să mă gândesc cum ar fi să îl plătesc şi să îl pun să facă ce vreau. Mă încânta ideea de a face ce vrei cu cineva, fără prea mari pretenţii din partea lui. Când eram mai mic, pe la 22 de ani, primul meu prieten încercase să mă convingă că nu e un lucru aşa grav să faci bani pe internet, vrăjind străinii cu bani. Şi chiar nu era, atâta timp cât făceam asta în prezenţa lui... şi atâta timp cât nu eram nevoit să fac sex cu persoana în cauză. Dar m-am oprit, din motive pur morale, izvorâte probabil din adânca educaţie despre moralitate pe care o moştenisem de la părinţi. Astfel, ajunsesem să desconsider oamenii care fac asta, pe simplul motiv că se vând pentru nimic, şi pentru că aleseseră calea cea mai simplă şi josnică în viaţă.

Am hotărât totuşi să mă întâlnesc cu tipul ăsta, dintr-o curiozitate amestecată cu dorinţa de a domina şi de a mă înjosi prin plata unui lucru nu prea "fair-play". Am mers cu gândul de a-l cunoaşte în primul rând, dar nefiind sigur ce mişcare voi face în final, adică dacă îl voi plăti pentru a face sex sau îl voi abandona scuzându-mă frumos.

Am mers în centru cu maşina... La început am făcut doua ture pe lângă el pentru a-l studia de la distanţă. Era micuţ, drăguţ şi zgribulit, nu părea deloc Răul din pozele de pe Romeo. Aşa cum de fapt îmi şi închipuisem. Am oprit în final maşina şi a intrat. Era puţin neîngrijit. Am glumit... am râs... primul gând care mi-a venit în minte a fost cum de un asemenea copil fain poate să ajungă în starea de a se prostitua. Era încântător, cuceritor, de un optimism molipsitor... L-am descusut şi mi-a povestit în mare firul vieţii lui... Fusese abandonat de părinţi la casa de copii, el împreună cu toţi ceilalţi 10 fraţi. Fuseseră nevoiţi să se descurce singuri cum au putut, fără vreun ajutor de nicăieri... Aşa se apucase de prostituţie, de la 16 ani... şi ajunsese să doarmă pe străzi uneori pentru că nu suporta să stea cu un om, să se prefacă lângă el că îl iubeşte, ca acesta să îi satisfacă toate dorinţele. Cu timpul am aflat că anturajul lui era compus numai din oameni ca el. Fără casă, fără părinţi... şi că societatea şi regulile societăţii erau pentru ei făcute să fie sfidate fără nici o părere de rău. Astfel, când nu avea bani de mâncare, se puneau şi furau... când nu aveau unde dormi, se cuibăreau lăngă un piept care le cerea în schimbul adăpostului avantaje sexuale. Mi-a spus de la început că nu are nimic împotriva homosexualilor şi că el este heterosexual, că are prietenă, că nu îi place ce face, dar este nevoit să o facă... etc. Mai târziu mi-am dat seama că îşi impune multe din ideile pe care mi le înşirase în prima seară.

Nu am făcut sex... şi nu vroiam să ne mai întâlnim, pentru că nu consider că deocamdată trebuie să plătesc pentru servicii sexuale, ci le pot avea oricum. Ne-am despărţit cu zâmbetul pe buze, încântaţi amândoi de cunoştinţă, mai ales că îi lăsasem banii pregătiţi de acasă, spunându-i că îi dau pentru că are nevoie de ei şi nu trebuie să facă nimic pentru ei.

Ajuns acasă, am intrat iar pe internet... şi ... foarte galant mi-a spus că nu i s-a întâmplat asta niciodată... că îmi mulţumeste şi că fratele lui, auzind ce i s-a întâmplat... a vrut să mă cunoască şi el... Bineînţeles că am ezitat să mă întâlnesc cu fratele lui, pentru că evident că se aştepta să îi dau şi lui bani, fără să fie nevoit să facă ceva. Până la urmă am cedat insistenţelor, l-am cunoscut şi pe C., nu mi-a lăsat deloc acelaşi sentiment de lejeritate şi confort pe care le avea el, A. Aşa că m-am scuzat şi ne-am despărţit amiabil, bineînţeles înşelându-i aşteptările de a-i da şi lui bani.

câteva zile după ocoleam orice discuţie cu ei... pentru că pur şi simplu nu vroiam să îmi "pătez" imaginea în faţa conştiinţei proprii prin a-mi dedica din timpi unor oameni de joasă speţă. Asta judecând "la rece". Dar A. insista mereu... stateam ore în şir pe internet şi glumeam... Apoi am început să ne întâlnim, să ne plimbăm... a început să stea toată ziua cu mine... şi şi-ar fi dorit să îl iau şi noaptea cu mine. Era plin de viaţă în fiecare zi, cu toate greutăţile pe care le avea. Nu îmi pomenea niciodată de greutăţile pe care le are... că nu are unde să doarmă sau că nu are bani să îşi cumpere de mâncare. Niciodată, timp de 3-4 luni de zile nu mi-a pomenit nimic despre nici cel mai mărunt lucru rău din viaţa lui. Era voios, îmi încânta privirea şi mă binedispunea indiferent de starea în care mă aflam. La un moment dat a început să se certe cu prietena lui pentru că nu îi mai dădea nici un semn... pentru că nu stătea aproape deloc cu ea şi tot timpul era cu mine.

Într-o buna zi i-am spus că mi-ar părea rău să ştiu că la un moment dat nu ne-am mai vedea şi nu m-aş fi tăvălit puţin cu el... La care a răspuns că ar trebui să bem şi "vedem ce iese". Am mers la un hotel, am luat de băut... şi... sfios mi-a spus că nu are altă soluţie decât să îl luăm şi pe fratele lui mai mic, să doarmă cu noi. Am acceptat, deşi mi-aş fi dorit să rămân numai cu el... Ne-am îmbătat, ne-am dezbrăcat... şi am refuzat avansurile lui C. M-am sărutat cu A. până ce, epuizaţi de oboseală, am adormit toţi 3.

Au urmat nopţi în care am rămas doar noi 2. Am făcut dragoste, a fost frumos... după care nu puteam refuza să nu primim şi pe C. cu noi noaptea. Au urmat distracţii... râsete... Am aflat la un moment dat că îi este ruşine să îmi spună că nu a mâncat din ziua precedentă. L-am rugat frumos să îmi spună dacă se ivesc situaţii de acest gen, pentru că nu văd normal ca eu să am poate mai mult decât trebuie, şi el, pe care deja îl îndrăgeam atât de mult, să nu aibe ce mânca. Îi era ruşine mereu, dar îşi făcea din când în când curaj să îmi spună că are nevoie de câte ceva. Mă preţuia mai mult decât oricine din viaţa lui la acel moment, îmi lua apărarea în faţa oricui, mă măgulea cu tot feluri de giumbuşlucuri făcute ca să mă scoată dintr-o stare proastă.

Mi-a făcut cunoştinţă cu toată familia lui, mă înţelegeam bine cu toţi... dar nu mă implicam decât pentru el. Mi-a prezentat prietenii rând pe rând, după care... a ezitat de câteva ori să mă ia cu el... când se întâlnea cu prieteni. Iscodindu-l am aflat că aceştia bănuiau ceva... cum că am fi mai mult decât prieteni buni. Din acel moment a început să se departeze, să mă caute mai rar... A mai locuit cu mine un timp... după care am început să ne întâlnim numai când ne distram cu amicii lui... şi asta destul de rar... ocolea momentele în care rămâneam doar amandoi, şi asta m scotea din minţi, pentru că nu înţelegeam schimbarea... Cum adică? La început arăta de parcă e îndrăgostit de mine... şi din momentul în care au bănuit prietenii lui ceva, a preferat să se schimbe? A început să se vadă mai des cu prietena lui, ba chiar să locuiască cu ea... să îmi ignore momentele în care vroiam să discutăm despre noi 2... Ne-am certat rău de câteva ori, hotărâţi fiind să nu ne mai vedem deloc. Dar mereu unul din noi revenea şi îl căuta pe celalalt. Iar ne întâlneam, un timp era frumos, apoi iar ne certam din orice. La un moment dat mi-a spus că el nu poate să iubească un băiat şi nici nu vrea asta. Şi că tot ce a făcut din punct de vedere sexual cu mine, a fost pentru ca să îmi facă mie plăcere, aşa cum eu aveam grijă de nevoile lui. Că vrea să fie cu o fată şi să nu bănuie nimeni nimic. De câteva ori însă, pe când hotărâsem să rămânem doar amici, l-am surprins fiind gelos pe diferite persoane de care mă ataşam din când în când. Şi asta mă făcea să cred că totuşi încearcă să îşi reprime orice sentiment faţă de mine.

Până la urmă ne-am complăcut într-o situaţie în care eu nu îi mai arăt că sunt gelos pe prietena lui şi că nu îmi pasă prea mult de cât timp petrece cu mine, deşi mi-l doresc mai tot timpul lângă mine, mi-l doresc sexual foarte mult. Sexual, m-am decis să nu îi mai pretind nimic, pentru că nu vreau să facă ceva din obligaţie faţă de mine. Şi îl las aşa, crezând că la un moment dat va vrea singur ceva, deşi i-ar fi greu să o exprime. Trec cu vederea că preferă să scape de "stresul sexual" cu o fată şi consider că e cel mai corect să îl las să facă ce simte. Dar nevoia de el mă macină, mă face să vreau să îl uit, să scap de el ca de o obsesie permanentă. Seara dorm cu el în braţe şi îmi amintesc de vremurile când, în loc de plapumă, îmi lua piciorul şi îl punea peste el, când abia moţăind la culcare, mă lua în braţe şi mă ţinea de după gât.

Există atâta dragoste reprimată în el încât mă înduioşează faptul că nu a putut să o dezlege la timp... şi că acum oricum e prea târziu. E un suflet atât de blând şi dulce, dar atât de pătat de nevoia de a FI RĂU într-o lume în care altfel nu ar putea supravieţui. E aproape instinctuală repulsia lui la sentimente, o consideră o slăbiciune şi o pierdere de timp. Oricum ar fi, pentru mine rămâne sufletul meu pereche, care poate niciodată nu îşi va dărui şansa de a trăi împreună cu mine ceva frumos. Se mulţumeşte cu minciuni menite să-i menajeze orgoliul de golan şi imaginea în faţa prietenilor şi a oamenilor din viaţa lui.

Am făcut deja prea multe mutări pentru a-l ajuta să se deschidă şi nu cred să funcţioneze. Tot ce ar putea veni, ar fi de la sine... Sunt impotent în faţa destinului şi a modalităţii de înrâurire a evenimentelor din viaţa lui. Deocamdată aştept un semn că toată dedicarea mea de până acum nu e în van. Dar cel mai probabil este că ar rtebui să uit totul şi să îmi continui viaţa mea.