Ciocolata din vitrină...

Mă întreb câteodată de ce nu sunt oamenii "proiectaţi" spre a nu avea nevoie de somn, de odihnă... Trăiesc în fiecare zi "drama" de a nu avea timp să pun în practică toate ideile care îmi vin în minte. Asta din cauză că serviciul îmi ocupă foarte mult timp. Nu, nu mă plâng, nu ştiu ce aş face dacă nu aş avea acest loc de muncă. Pe lângă salariul... aş putea spune aproape decent, îmi oferă provocări, amici, glume, învăţare de lucruri noi... Mi-ar fi frică de plictiseală şi de instabilitate dacă aş renunţa. Singurul motiv pentru care aş renunţa... este acela că îmi ocupă foarte mult timp, fie că vreau, fie că nu vreau. Am devenit într-un fel dependent. Mi se pare ciudat să vin la 10.00 şi să plec la 14.00 acasă...

Şi totuşi, pornind de la ideea că mi-aş lua prietenii şi aş pleca în fiecare sfârşit de săptămână undeva într-o mini-vacanţă, undeva mereu diferit, undeva departe de oraşul pe care îl văd zi de zi... Mi-aş pierde ochii într-o sticlă de vin pe vârful unui munte în Alpii elveţieni, sau m-aş bucura pe rând de fiecare distracţie din parcul DisneyLand din Paris, sau aş sta să admir pe rând fiecare exponat din Le Louvre... sau aş merge la fiecare concert dance/house din Europa... aş vrea să văd toate minunăţiile lumii, toate oraşele cu nume "greu" în istorie... aş vrea să adulmec valurile mării/oceanului de pe toate ţărmurile lumii... să compar brizele şi bronzul... aş vrea....

Pentru toate astea, sau măcar o parte, trebuie să ai timp... şi bani. Nu în ultimul rând bani. Da, e trist... pentru că ne strivim mereu visele în nevoia de bani. Ne înfrângem până şi cele mai mici pofte... din nevoia de bani. Realizez foarte bine că din salariul meu lunar, chiar dacă nu e chiar neînsemnat, nu voi reuşi niciodată să îmi realizez visele. El mă ajută doar să supravieţuiesc... şi să nu îmi fac prea mari probleme din cauza nevoilor de zi cu zi. Greşesc dacă vreau să trăiesc, să nu ţin cont de ei? Să nu îmi interzic nici o plăcere de moment? Nici un "nimic" care mă satisface pe mine şi pe cei din jur fie chiar şi numai pentru un moment? Nu. Nu vreau să înghit în sec... ca un copil care vede o ciocolată într-o vitrină şi mama lui, imperioasă, observându-l, îl trage de mână, riscând să îi smulgă mâna.

Nu vreau să mă privesc spre sfârşitul vieţii ca pe un virtuos strângător de bani, aşa cum au tendinţa să o facă în general părinţii, spre bunăstarea odraslelor. Nu. Fiind rac, am nevoie de un lux ambiant minim pentru a mă simţi în largul meu. Nu vreau să îmi fac o vilă cu 25 de camere, decorate după ultimele tendinţe în domeniu. Vreau spaţiul meu îndeajuns de mare pentru mine şi 2-3 prieteni dragi cu care mi-aş împărţi bucuriile vieţii... un spaţiu intim şi plăcut. Si am să mă opresc.

Dar ce facem cu poftele? Cu ciocolăţile pe care le văd în vitrină... M-am decis astăzi să pun în aplicare câteva planuri de a face bani. Ca să îmi pot cumpăra singur ciocolata din vitrină, pe care să o împart apoi cu "fetiţele şi băieţeii de la bloc, cu care mă joc de obicei ... în spatele blocului". Numai pentru asta.

Cine mai vine cu mine la furat de ciocolată?