Priveam deunazi petecul de cer instelat si rece care se vedea pe mica fereastra a micului meu univers de acasa. Vazui o splendoare de cometa si ma fascina puterea cu care putea sa straluceasca deasupra tuturor. Nu era atat de fascinanta stralucirea… cat insasi departarea de la care putea face acest lucru. Desi o vedeam foarte aproape, dupa un moment de chibzuinta mi-am dat seama ca departarea e mai mare decat imi pot eu imagina. Si am asteptat.
De atunci, in fiecare seara ieseam curios la geamul meu mic sa observ stralucirea… Dupa cateva momente de intuneric, cometa se apleca spre mine ca sa ma lumineze. Cu toate ca eu nu doream asta cu tot dinadinsul. Eram doar curios… de culorile stralucirii … si ma intrebam daca ceilalti oameni merita, in constiinta ei, sa fie luminati. Si de fiecare data ma convingea(m) ca numai eu merit luminat. Cu toate castiam ca nu e asa. Oare pe toti ii poate convinge?
Misterul ramane frumos atata timp cat ramane mister. Stralucirea cometei a ramas frumoasa cat timp a ramas pe cer. Imi doream pe ascuns sa aflu toate secretele ei, sa aflu sursa stralucirii, sa aflu ce o alimenteaza… totul. Dar intr-o buna zi, banala ca oricare alta… s-a intamplat de a cazut de acolo de sus. Ajuns la fata locului, mi-am dat seama ca era doar o piatra… Una mare. Din cauza asta a facut si valuri cand s-a prabusit. Era mai bine sa ramana acolo sus, o enigma. era mai frumos sa imi straluceasca si sa nu stiu ca e doar un bolovan imens si supus acelorasi legi fizice carora le suntem supusi toti muritorii.
Si am mai realizat ca apropierea ei, dealtfel fantastica in mintea mea, era una menita sa insele oamenii care aveau rabdarea sa priveasca spre ea. Ea era de fapt la mii de ani (lumina) distanta cand stralucirea ei ajungea spre mine. Ea poate era moarta de mult, pe cand eu ma hraneam cu lumina izvorata din imaginea ei. E importanta stralucirea, nu cometa in sine. E important doar ceea ce a trezit in mine in acele nopti cand o priveam ca pe mister. Pentru ca ea a ajuns fizicla mine (aproape de mine) doar moarta. Cum si era de fapt.
Valurile starnite in jurul ei, cand s-a prabsit, au inecat multi oameni surprinsi pe nepregatite pe cand ii admirau pe cer stralucirea. Pacat de sentimentele trezite in inimile lor, inselate cand i-au observat esenta.
Natura moarta, menita sa insele.
La fel e si cu oamenii. Traim intr-o lume in care multi incearca, pe cand sunt morti sufleteste de mult, sa traiasca prin privirile atrase ale celorlalti. Se hranesc din ele, ca dintr-un izvor al nemuririi. In loc sa simta propria minune a existentei, se caznesc sa atraga parauri de simtiri pe care mai apoi sa le deverseze in marea de gunoaie. Impartiali si incompleti, se refugiaza de criticile rautacioase de altadata intr-o fortareata din care mai apoi ies… comete… Au “darul” de a crede ca parcurgand o anumita existenta sau imitand un anumit volum de ideologii citite , pot straluci mai aievea decat lumina bucuriei de a trai in sine. Se consuma incercand sa isi mentina “coama” de “stralucire” dar aluneca mereu in jos, spre aceeasi existenta pe care o urau de la inceput. Spre aceeasi existenta “moarta” de care incercau sa fuga.
Inertia faptelor face ca oameni ce simt prin vene, curgand, bucuria de a trai, sa isi gaseasca alinarea si scopul in stralucirea “cometei”. Sa ramana fascinati si incantati de puterea ei de luminare. Dandu-si seama de falsitatea si “placuta” ei inexistenta, se refugiaza si ei… in inexistenta din cauza dezamagirii.
Atentie! Nu va lasati luminati de comete!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu