Ieri seară am simtit ceva rar, ceva frumos, ceva ce oricare din noi ar vrea să simtă tot timpul.
Nu pot să descriu exact vâltoarea ce m-a prins şi mai ales profunzimea a ceea ce am simţit. Cuvintele nu sunt făcute decât să exprime stări de fapt obişnuite. Devreme ce nu sunt obişnuit cu asemenea "flash"-uri ameţitoare, este scuzabil faptul că nu îmi găsesc cuvintele.
Am mers ca de obicei, pe la ora 9 în complexul studenţesc pentru a-mi potoli foamea... Foamea ce vine de la stomac... M-am aşezat la rând, împreună cu un om drag mie... Coada era până la intrarea fast-food-ului, aşa că m-am proptit în pragul uşii să admir peisajul din interior... Băiatul din faţa mea, frumuşel, parcă făcut ca "stas" la fabrica de frumuseţe... neinteresant... trec mai departe... Următorul: ţepi, cu coamă cu tot, micuţ, fraged, blonduţ, vopsit şi mai blond... Mereu mă uit la ceafa şi la fundul băieţilor. Mai ales dacă nu le văd chipul. Ceafa lui era proporţionată, cu puţin puf de păr blond şi pielea ciocolatie strălucea în lumina din magazin. Recunosc că am simţit un mic impuls spre a muşca uşor din ea, spre a-i simţi gustul... Sentiment obişnuit dealtfel. Stătea cu spatele... se vedea din mişcările bruşte că e o fire vioaie, neastâmpărată... Nu îşi găsea locul, nu avea răbdare, nu era obişnuit probabil să aştepte pentru nimic în viaţă, ba probabil era obişnuit să i se ofere totul pe tavă. Cât timp a stat cu spatele spre mine, nu era nimic care să îmi acapareze atenţia mai mult ca de obicei.
Dar când s-a întors mi s-a oprit răsuflarea. Nu puteam să îmi aţintesc ochii în altă parte. Era de o frumuseţe cum rar întâlnesc. Avea o frumuseţe fină, cântărită parcă în cel mai mic amănunt al trăsăturilor lui. Sprâncene negre, frumos arcuite, ochii mari, castanii, foarte expresivi, un nas fin bine proporţionat, buzele frumos conturate şi cărnoase, de parcă le-ar fi desenat un priceput estetician aruncând tempera pe tabloul proaspăt după ce în prealabil a urmat "reţeta culorilor perfecte". Totul era proporţie, ochii, gura, ochii, nasul se încadrau în acea limită a sublimului. Acea limită după care nu se mai poate face sau spune nimic, acea limită de care dacă treci, rişti să răzbaţi în penibil, în hidos. Am învăţat asta la orele de muzică. Şi se aplică nu numai în muzică...
Insistenţele privirilor lui m-au făcut să flămânzesc şi mai mult. Să îmi fie foame după pielea rumenă de pe ceafă, să am porniri animalice în a simţi apariţia lui fizică cu toate mijloacele senzoriale... Ochii, cei mai incontrolabili, mi se zbăteau ca într-o încleştare crâncenă, se zbăteau să evadeze din strâmtoarea plăcerii de a privi. Pe nări năvălea un iz de prospeţime îmbibată în senzaţii de rumeneală la soare... Pielea parcă se strânsese toată spre a nu mai da voie nici unei atingeri să strice catifeaua simţită poate atingându-l. Insista cu privirea... şi toate simţurile blocate mă nemulţumeau. Inima începuse să se zbată şi ea nerăbdătoare. O nerăbdare născută moartă într-o lume în care nu ne putem permite nerăbdarea pură.
Mă privea pe furiş cum îl priveam pe furiş şi acest joc mi-a fost îndeajuns. mă căuta cu privirea chiar şi când a plecat. Nu mai era nimic de adăugat, nimic de făcut. Plăcerea orgasmului cronic nu lăsa loc de urmări. A fost perfect. Mi-ar fi fost frică să stric acea plăcere cu fie chiar şi numai un cuvânt, o întrebare. A fost complet. O plăcere completă, incompletă doar în aparenţe. Singurul regret: nu am avut aparatul de fotografiat... oricum nu aş fi reuşit decât să dau "save" la un crâmpei din tot ce s-a consumat în acele puţine momente.
A fost ca o aventură de neuitat... cu el... amantul meu de 2 minute, amantul meu cerebral.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu