Zbaterea Gândului

Mai devreme imi bătea inima. Tare. M-am ţintuit locului şi am întrebat-o ce are. Se bâlbâia. Şi la un moment dat s-a oprit, speriată. Am început să o biciuiesc. Ca să mă răzbun pe ea. Cu ce drept bate fără să îmi ceară voie? Cu ce drept îmi zdrobeşte pieptul şi chingile bine strânse în idei şi convingeri ţintuite de atâta amar de vreme? Să nu mai spunem de experienţe ... neplăcute dacă ar fi să le judec "la rece". Îmi vine să o smulg din piept şi să o arunc cât colo în praf şi uitare. Mă doare pieptul... Mă dor chingile... De ce nu se împacă inima cu gândul? De ce nu mă ascultă când îi spun că nu e bine să se zbată? Cel puţin nu atât de tare.

Vreau răspunsuri... Vreau certitudine. Inimă nesuferită, nu mă laşi să am stare. Prea multe întrebări şi ... şi mai multe răspunsuri posibile. Te aruncasem în colţul ăla întunecat să nu îmi mai faci.. rău. te închisesem în cuşca aia plină de zăbrele reci şi uscate de filozofia vieţii. Atât de supărat sunt acum pe mine că te-am eliberat fie şi pentru o clipă în care mi-am spus că nu trebuie să îmi fac griji ! nu credeam că dacă te las nesupravegheată fie şi pentru un moment, o să mă invadezi. O să mă apuci cu ghearele de cap şi o să mă scuturi atât de tare încât acum nici nu mai ştiu unde mă îndrept... nici cum mă cheamă. Am adoptat un alt nume... care îmi răsună în cap fără încetare... ca o melodie căreia nu îi mai ştii versurile şi nu mai ştii de unde ţi-a rămas în minte.

E umilitor. Pentru atributele pe care cu atâta grijă mi le-am lipit pe când mă uitam în oglindă. Şi începusem să cred că sunt intangibil, liniştit şi chiar fericit. Nici nu mai ţin minte când am zis ultima dată că nu trebuie să îmi pese... Sau nu vreau să ţin minte? Era bine, era confortabil. Era liniştitor să mă ştiu singurul meu stăpân. Mi se descreţise fruntea şi cea mai mare bucurie a mea era să mă amuz şi să mă uimesc de efectul ce mi-l produc. Eram încântat de mine... Acum mă transformi din nou în monstru. În monstru însetat ... dar nu de sine însuşi. Ci de altcineva. Un monstru gata să înghită prada dintr-o singură mişcare. Chiar şi momeala aruncată ... Un monstru căruia nu îi pasă că poate fi la rândul său pradă... Care se avântă cu sălbăticie în necunoscut şi urlă din străfundurile sale când e prins în capcana nesiguranţei...

Mă simt ca o marionetă mânuită prin aţe ridicol de groase de un păpuşar care nici măcar nu ştie cât de măiastru e în arta sa, nici măcar nu ştie ce reprezentaţie cu final incert a devenit "viaţa" mea şi nici măcar nu ştia că prin mâinile lui pot prinde viaţă. M-a ales din rafturile teatrului de păpuşi pentru că aveam ochii mari ţintuiţi spre el. I s-a părut lui că erau vii. Bietul de el, nu ştia că ochii erau înţepeniţi de lacrimi necurse, că lacul cu care eram îmbibat era protecţia împotriva dezamăgirii, că braţele moi mi s-au mişcat nu din neastâmpăr copilăresc, ci din cauză că şi-a trecut degetele peste mine şi m-a atins, că viaţa a început să curgă prin aţele şubrede abia atunci cand m-a luat în palme, a suflat praful de pe ochii mari şi m-a sărutat pe creştet, spunându-mi că se va juca cu mine.

Inimă crudă, acum mă plec în faţa ta şi te rog să mă cruţi măcar de această dată. Mergi în cuşca ce cu grijă am contruit-o special pentru tine, rămâi închisă acolo şi lasă-mă să mă amăgesc cu "viaţa". Imaginează-ţi că eşti într-o colivie de aur din care mereu poţi prinde aripi şi zbura spre orice orizont deschis. Promit că te voi hrăni din când în când cu câte o aripă de înger ruptă de la vreun arhanghel rătăcit, ca să nu îţi aud strigătul dureros de însingurare în plină noapte cu lună plină. Promit să te adap cu cel mai dulce nectar de moment, în care voi strecura picături de uitare, spre a nu te întrista de vremuri trecute...

Iar tu, păpuşarule, fă bine şi mă pune înapoi pe raftul prăfuit de pe care m-ai prins în palme, dar cu grijă să nu îmi sfărâmi picioarele tremurânde şi slăbite de la reprezentaţii fără nume şi fără final. Fă bine şi îmi închide ochii mari, să nu mai vină alt păpuşar dornic de joacă... Taie cu foarfeca timpului aţele groase ce m-au legat de tine, vreau să fii ultimul sânge curs prin mine. Dar sărută-mă mai întâi pe frunte, să îmi rămână impregnat în smalţul lăcuit mirosul de viaţă al ultimului meu drag păpuşar.