Scriu de pe vine, gata sa iau startul in micul cantonament…. de iarna. Simt pamantul rece si gol, dar alb, pentru prima data. Ma simt linistit sa stiu ca am avut privilegiul de a zari si a “dezvirgina” cu pantofii prima liniste alba si rece din acest an, prima zapada. Parca in ton cu sufletul meu, fulgii se astern fara graba pe caldaramul rece, asa cum eu, deloc grabit, ma indrept spre linistea ce rasare cand ma gandesc la oamenii dragi si locurile simple ce le-am lasat in urma acum ceva timp. Atat de reci lasate in urma mea si-atat de blande sunt aceste lucruri…. incat ma intreb daca voi regasi caldura din soba la fel de puternica sa ma re-incalzeasca dupa crivatul ce bate afara.
Am avut azi certitudinea ca nu sunt robot. De doua ori. Odata din lacrimile necurse si vorbele nespuse ale unu copil ce se vrea buricul pamantului, si totusi atat de fragil, incat imi aduce aminte cat de fragil sunt si eu. A doua oara din amintiri de vremuri in care existam 2 fiinte in mine. Una - un “eu” disperat dupa o farama de fericire, a doua-un “el” prin care evadam. E uimitor cum sentimentele se pot retrai chiar si dupa mult timp, daca avem destule circumstante “atenuante”. Un zambet doar si mi-am amintit de cat de frumos visam la fericire.
Ma incearca un sentiment de raceala si pentru ca plec, nu numai pentru ca ma reintorc… Oare e mai bine sa merg la nesfarsit ca sa nu simt inghetul?
Ramaneti cu bine cateva zile. In nameti de zapada , cald si rece, va urez tuturor, sa fiti fericiti.
pentru cei cativa dragi mie, pupici calzi calzi pe “obrajiori” si promit … cand ma intorc… nu voi mai fi asa libidinos ca acum
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu