Testul a reusit. Intr-adevar am inteles, in sfarsit, continutul zicalei “Ochii care nu se vad, se uita”. Oamenii sunt grabiti, fiecare cu motivele lui, cu scuzele si peisajul mai mult sau mai putin create de propria imaginatie. Nu inteleg de ce nu ne privim in ochi. Oameni. Oameni care locuiesc pe aceeasi planeta, in aceeasi tara, uneori de 2 bani, in acelasi oras sau pe aceeasi strada, uneori in aceeasi casa. Nu ne privim in ochi. Pentru ca ochii au darul de a transpune ceva dincolo de mastile purtate zilnic. In ochi se poate ghici.
Si pentru ca nu exista modalitate mai buna de a ascunde interiorul, ne ascundem ochii. Chiar si de cei dragi. Priveam aseara, dupa ce am sosit acasa, cum tatal meu, dupa o privire scurta in ochii mei, i-a indreptat mai departe, spre preocuparile zilnice ce ii compun viata in lipsa mea. Mama, mai insistenta de felul ei, cauta cu ardoare cat mai multe prilejuri sa imi tintuiasca privirea. Dar in acest caz, eu eram cel care cauta sa evadeze… Prietenii… crampeie de priviri reci ca si crivatzul ce sufla pe malul marii.
O campanie reusita a regasirii eu-lui pierdut. Mi l-am gasit prin amintiri… de priviri… Promit sa nu uit ca “ochii care nu se vad se uita”.
Mi-e dor de ochii ce nu i-am vazut nu asa de demult. Pentru ca ei nu se ascund, ci scormonesc, cauta viata, traire, sentimente… ACEI ochi incalzesc suflete reci. Mi-e frig.
P.S. Abia astept sa ma intorc acolo unde este acum (sau asa simt acum) locul meu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu