DNFD

Cine a mai inventat şi visele astea? Îmi fac părere câteodată că oamenii sunt aşa după cum visează. Fiecare avem vise mai zglobii, mai umede sau mai paşnice… Fiecare avem un mod de a visa… cu ochii închişi sau cu ei deschişi. Fără doar şi poate că şi modul de a ne trezi din vis ne influenţează modul de a fi. Şi dacă eu nu vreau să mă trezesc din vis? Toată lumea îmi spune că mă încăpăţânez să fac asta, numai aşa, ca să fiu eu altfel. Dar dacă trăiesc un vis frumos? Nu asta mă face să fiu om ? Nu deosebit. Doar om. Ce rost are să ţin ochii deschişi? Vine vreun tir? Să vină. Am trăit frumos.

Visul meu… se petrece în fiecare zi. Aşa vreau. Să fie un vis. Mereu. Nu neapărat acelaşi vis. Dacă stau bine să îmi amintesc, până acum am avut multe vise frumoase.

Visez mereu la oamenii mei dragi. Visez că sorb din cafea şi din ochii lor vii. uneori e aşa aglomerat pe lângă mine, încât nu am timp să adulmec vraja din ochii tuturor… din cauza asta nu mă grăbesc când beau cafeaua. Şi vreau mai mult timp. Niciodată nu îmi ajunge. Câteodată simt lipsa unei perechi de ochi. Apăsătoare. Şi încă o pereche… Şi încă una. Uneori îmi vine să smulg lacătele ce ne strâng şi să spun: “Ţi se pare doar … Am ieşit la o cafea cu voi pentru că vă iubesc” Aş putea să stau şi pe o bancă şi să beau aceeaşi cafea, dar imaginară. Nicodată nu îmi ajunge timpul. Niciodată. Şi mereu intru în panică. A devenit prea… nepreţuit.

Visez alteori la clişee… Cluburi, lacrimi de fericire, lacrimi de durere, corpul frumos al omului iubit, dezbrăcat, sau îmbrăcat, aburi de vin, zăpadă, cai, munţi, pescuit, cântece, strângeri în braţe şi sentimente camuflate în non-sexualitate, toate cu pata trecutului pe ele. Unele doar ce au ieşit de la developat, altele sunt vechi de când mă ştiu.

Visez uneori, dar foarte rar… cel mai frumos vis. E… de nedescris. E de nepreţuit. E…. viu. De aceea nu vreau să deschid niciodată ochii. Vreau să rămână aşa cum e acum, când îl visez. E puritate, e gingăşie, e frumuseţe, e acel eu sinistru undeva ascuns în el, în visul meu. Pare la început a fi închistat în carapacea lumii. În acea carapace pe care de obicei fiinţele o asimilează cu timpul ca şi când ar face parte din corpul lor. Deşi e străină de ele. E o mizerie solidă în comparaţie cu fiinţele nude. El, visul meu părea că o poartă… dar nu observasem sub demnitatea falsă cu care o purta, tremuratul şi nesiguranţa prin care parcă întreba: “e bine să o port aşa? îmi stă bine aşa? ziceţi voi, căci sunteţi vise cu experienţă”. Dar nu. Visul meu e unic, ca întotdeauna. Simţea cât de mult îl deranjează carapacea. A lepădat-o imediat. Fără să îi pese ce va face fără ea dacă plouă. Însă l-am luat de mână şi i-am spus că vreau să fie visul meu. Nici mie nu îmi plac carapacele. Sau aşa vreau. Să nu îmi placă. Vreau să fie al meu… pentru că îmi oferă siguranţa că nu sunt ciudat, că nu sunt singur. Celelalte vise se vor răzbuna. Vor încerca să mă răpună. Mi-e frică. Mi-e frică să mă îndrăgostesc de visul meu. Dacă voi visa un vis? Sau dacă voi visa că visez visul meu frumos? Va mai fi visul meu?

Îmi clădesc viaţa din vise. Şi aş vrea să existe numai şi numai vise. Pentru că încă mă mai trezesc din ele… Ca în “Matrix” Şi el, visul meu, să fie liantul ce le menţine pe toate în jurul meu. Vrei să fii visul meu frumos?

Hei, tu, care planifici visele, poţi să mă laşi măcar acum în starea de visare? Lasă-mă! Promit să nu îmi pară rău. Deci…

DNFD (Do Not F**king Disturb)