Mă întreb câteodată dacă nu cumva fericirea izvorăşte din amintiri. Din amintiri de stropi de fericire. Pic cu pic. Se adună o baltă de lacrimi vesele şi triste în care privesc cu plăcere din când în când, pufăind o ţigară şi zâmbind “pe sub mustaţă”.
La fel mi se întâmplă când îmi amintesc de el. Primul el din viaţa mea. Îmi amintesc fiecare clipă savurată lângă el. Pe atunci ţineam un jurnal în care scriam tot ce gândeam. L-am aruncat pentru că au fost momente în care am vrut să uit tot. Am îndeplinit un adevărat ritual atunci când am ars paginile pline de patos şi trăiri diverse. Numai aşa credeam că pot trece peste, că îmi pot vedea de viaţa mea. Şi poate că a fost mai bine aşa, pentru că m-am împrietenit cu mine. Acum parcă îmi pare rău că l-am ars. Aş citi cu bucurie despre simţămintele mele de atunci, cu toate că îmi aduc bine aminte încă.
La început… Auzisem ceva despre un canal de Mirc… “GayRomania”. Pentru că nu aveam încă PC, am început să merg la sali de internet… Alegeam mereu calculatorul cel mai izolat, cel mai din colţ… Şi dacă nu era nici unul îndeajuns de … intim, mergeam pe jos la altă sală, unde credeam şi speram să nu fie foarte aglomerat. Am purtat discuţii pe MIrc aproape 2 ani. Mă uitam deasemenea pe furiş la poze cu băieţi dezbrăcaţi, parcă mereu pentru a mă convinge şi mai tare că îmi plac, că simt o atracţie irezistibilă, dincolo de orice voinţă puternică. Mergeam acasă, mă priveam în oglindă, încercam să găsesc o trăsătură care mă face să cred că aş avea ceva anormal în interiorul meu, vreun “Alien”… dar… la un moment dat mi-am spus că nu e nimic anormal dacă îmi face plăcere ceva din lumea asta. E dreptul meu de om în a-mi respecta dorinţele, plăcerile… Dar nu eram sigur că alţi oameni mă vor înţelege vreodată. De fapt eram sigur că nu o vor face. Din cauza asta m-a apucat o frică teribilă şi m-am hotărât ca acesta să fie secretul meu cu mine. Din cauza asta, chiar şi când vorbeam cu amicii mei virtuali, eram foarte discret şi reţinut în a da amănunte despre mine. Aveam mulţi amici virtuali. Îmi formasem aproape un obicei în a-mi rezerva în fiecare zi calculatorul meu retras, la o sală de internet nepopulată, ca să vorbesc cu amicii mei virtali. M-au ajutat mult în a-mi forma o părere despre cei ca mine… cei “deosebiţi”, cei “cu-care-nu-e-bine-să-te-împrieteneşti”, “categoria socială tabu”.
Printre ei era EL. La început nu i-am dat prea mare importanţă, pentru că fiind şi el la fel de precaut ca şi mine, nu dădea prea multe detalii despre el, nu dădea nici măcar o poză… Se încadra pentru mine la categoria “cei care vor să pună laba pe prospătură” şi nu vorbeam cu el decât lucruri uzuale. Culmea, într-una din zile m-am hotărât să cedez presiunilor lui şi să merg la un computer cu webcam. Mi-era o frică îngrozitoare. Dar am mers. Am dat drumul la webcam şi l-am închis după 1 minut. Ca răsplată, mi-a dat şi el “invite” la wecam-ul lui. Mă chinuiam să disting printre puricii camerei de proastă calitate înfăţişarea lui. Era brunet, cu ochii mari, negri-căprui, părul creţ, şi chipul carismatic, cu gropiţe în obraji. Pentru că inima începuse să îmi bată prea tare, am închis. Credeam eu că îmi era frică să nu fiu văzut vorbind cu un băiat. Mă gândeam apoi că nu e ca ceilalţi, nu avea sprâncenele pensate, era nebărbierit, era … el. I-am concluzionat apoi că aş vrea să ne vedem undeva să vorbim, să ne cunoaştem. Mi-a mărturisit că nu prea are această posibilitate, pentru că locuieşte cu prietena lui tot timpul, că îi e frică şi lui… Era perfect. Din toţi amicii mei virtuali, nici unuia nu îi plăceau şi fetele. Mă consideram atunci blestemat, pentru că nu ştiam de care parte a “baricadei” exist. Şi uite … găsisem un om ca mine. Interesul meu în a mă întâlni cu el a crescut. Am plecat mulţumit acasă, pe scena de teatru de zi cu zi, cu gândul la prima întâlnire cu EL.
Era noapte, aproape de 1.00, Ploua cu stropi mici. Păşeam sfios către sala de internet unde deja îmi aveam computerul rezervat ca de obicei. Intru pe MIrc. Era. McAliffe. Îl salut şi îmi spune scurt că e singur până la 6 dimineaţa. Decidem să ne vedem şi mă invită la el. Merg întâi pe acasă, iau bicicleta şi pornesc spre partea industrială a Constanţei, pe lângă port. Pe drum îmi fac procese de conştiinţă… Mi-era frică să nu păţesc ceva. Am ezitat de câteva ori, fiind gata să mă întorc. Însă îi promisesem că “nu îi trag ţeapă”. Am ajuns în locul pe care mi-l indicase, m-am oprit. Am aşteptat 10 minute… şi tocmai când mă pregăteam să plec dezamăgit, aud o fluierătură de la balcon, de la ultimul etaj. Las bicicleta legată de o bancă şi urc. Îmi deschide. Intru. Nu l-am privit deloc, oricum era întuneric beznă. Îşi cere scuze că m-a făcut să aştept, dar nu se aştepta să fiu cu bicicleta. Intrăm în dormitorul lui, eu cer un prosop ca să mă şterg. Mă plouase. Mi-a spus că pot să fac un duş dacă vreau. Am intrat bucuros în baie, bucuros că nu e nevoie să îmi ascund privirea avidă după el. Fac duş. La lumina din dormitor am zărit pentru câteva clipe statura lui impunătoare. Era într-un tricou de casă şi pantaloni scurţi. Nu privisem la chipul lui. Eram prea sfios. Dar zărisem picioarele puternice, gambele “de ponei” ce sugerau stabilitate şi hotărâre. Când se întorsese cu spatele să închidă uşa, îi zăream gâtul bine legat, spatele masiv şi … fundul bombat. Strângerea mâinii la intrare fusese una hotarâtă. Avea palmele mâinii potrivit de mari, masculine şi fine în acelaşi timp. Pe când mă stropea apa sub duş nu mi-am putut stăpâni o reacţie sexuală ansamblând imaginile lui într-un tot.
Am intrat la loc în dormitor după ce m-am îmbrăcat la loc. M-a invitat să stau pe pat, lângă el. Era un pat moale, mare, mirosind frumos, aşa cum am vrut mereu să am.
Mi-am tras perna sub cap, el stătea în fund lângă mine. Am început să vorbim, să povestim. Avea o voce caldă, dulce. Se alinta când vorbea. Era delicios. Pe cât de masculin îl arăta înfăţişarea, pe atât de sensibil părea când vorbea în voie. Mi-a mărturisit că se simte confirtabil şi apropiat cu mine şi că ar putea sta la nesfârşit de vorbă cu mine. Ciudat, dar mă simţeam la fel de familiar şi relaxat. Mi-am permis luxul să îl privesc în voie. Era băiatul viselor mele. Avea ochii mari, expresivi, închişi la culoare, bărbia puternică, o pilozitate calculată, fină, sprâncenele groase, frumos arcuite, fruntea înaltă, din care pornea o minunăţie de claie de păr creaţă, în care simţeam deja impulsul să îmi înfig degetele şi să îl mângâi. Am vorbit câte în lună şi în stele. Stăteam atât de aproape unul de celălalt, dar totuşi fără să ne atingem, pentru a nu strica parcă mirajul ce ne atrăgea involuntar polii de greutate. Ne-am povestit vieţile în imagini. Era un om de admirat. Trecuse prin multe, văzuse multe lucruri frumoase în viaţă, dar i se întâmplaseră şi multe lucruri pentru care eu m-aş fi considerat un nenorocit al soartei. Privea viaţa atât de simplu ! Era atât de viu prin ceea ce povestea! Mi-am dat seama că este un om care preţuieşte fiecare clipă din viaţa sa, care ştie să se bucure chiar şi de cele mai mici şi mărunte lucruri, că ştie să treacă foarte uşor peste dezamăgiri şi greutăţi. Era un om minunat.
Am plecat odată cu sosirea în micul apartament a surorii lui. M-a prezentat ca pe un amic venit să îi repare computerul. Afară se mijise de ziuă, era frig, dar nu simţeam nimic. Mă gândeam numai la el. Râdeam ca un nebun la gândul că ăn sfârşit am găsit pe cel pe care îl căutam. Râdeam că am avut norocul să îl găsesc de la prima întâlnire. Nu mă gândeam decât că abia aştept să ne revedem.
Şi ne-am revăzut. De multe ori. A fost sublim. Sublimul frumosului, sublimul suferinţei, sublimul sentimentelor mele, sublimul a tot ceea ce însemn eu ca om. Lui îi datorez tot ceea ce îmi doresc astăzi în viaţă. El a fost conturul pe care l-am trasat viselor mele. A fost greu. Multă iubire, multe lacrimi, despărţiri, împăcări nenumărate, sacrificii inconştiente, aventuri de neuitat. Dar a meritat. El mi-a arătat cât de frumos este să trăieşti.
Azi suntem doar amici. E departe. Vorbim din nou pe internet. Am încercat să nu mai vorbim, să ne urâm reciproc. Dar nu am reuşit nici unul. Sau aşa ne place cel puţin să credem. Poate nu am fost niciodată ceva mai mult. Dar acea legătură strânsă, căldura aceea familiară ce ne apropia irezistibil corpurile de prima dată când ne-am văzut, încă se mai simte. O simt şi eu, o simte şi el. Cred. Nu ştiu să dau o explicaţie plauzibilă pentru ea. Dar există.
Am avut azi parte de una din imaginile cele mai incărcate de semnificaţie pascală din viaţa mea. Poate că am fost prea grăbit să le remarc până acum? Poate că mi-am închis ochii sufletului în a primi simbolistica vieţii?
