Hmmm

Câteodată mă surprind nevoit să scriu. Nu ştiu de ce. Poate simt nevoia să mă exterioriyey de ceva ce se petrece în interior fără voia mea. Conflictul raţiune-gândire... poate... sau poate e doar aşa ... ceva vag ce îmi trece prin minte şi nu aş vrea să uit...

Nu am povestit niciodată că m-am îndrăgostit de un prostituat. În mod normal mi-e ruşine să recunosc, dar asta e. Unui singur om m-am confesat 100% şi nu mi-a fost ruşine...

Da... asta e... sunt îndrăgostit nebuneşte de un prostituat. Şi nu sunt sigur dacă numai fizic... Mă întreb mereu dacă nu cumva e şi prostituat sentimental... ceea ce mă sperie mai tare... Nu ştiu de ce mă sperie pentru că oricum nu am nimic de pierdut... decât poate un miraj.

Ne-am cunoscut iarna trecută. Eram pe net... şi din plictiseală am intrat pe Romeo, ca de obicei... Am observat pozele unui tip nu tocmai frumos, dar care arăta foarte masculin, foarte sigur pe el... şi părea foarte inteligent. Erau nişte poze cu nişte cuţite în mână. Penibil da. Mi-a stârnit prima dată un fel de repulsie, ca oricărui om, cred, apoi un zâmbet la gândul că e un copil care se chinuie să pară rău, dar emanaţiile lui îl contrazic total. Nu am stat prea mult pe gânduri... şi l-am invitat la un chat... pe yahoo... nici el nu a stat prea mult pe gânduri... am glumit mai tot timpul. Deci, mi-am spus, e inteligent. Apoi din discuţii am ajuns să îl întreb ce caută, la care mi-a răspuns mai în glumă mai în serios, că o face pe bani. Până în acest moment nu suportam nici măcar ideea de a conversa cu un astfel de om... dar mereu am simţit nevoia să înţeleg tipul oamenilor "producători". Primul impuls a fost să mă gândesc cum ar fi să îl plătesc şi să îl pun să facă ce vreau. Mă încânta ideea de a face ce vrei cu cineva, fără prea mari pretenţii din partea lui. Când eram mai mic, pe la 22 de ani, primul meu prieten încercase să mă convingă că nu e un lucru aşa grav să faci bani pe internet, vrăjind străinii cu bani. Şi chiar nu era, atâta timp cât făceam asta în prezenţa lui... şi atâta timp cât nu eram nevoit să fac sex cu persoana în cauză. Dar m-am oprit, din motive pur morale, izvorâte probabil din adânca educaţie despre moralitate pe care o moştenisem de la părinţi. Astfel, ajunsesem să desconsider oamenii care fac asta, pe simplul motiv că se vând pentru nimic, şi pentru că aleseseră calea cea mai simplă şi josnică în viaţă.

Am hotărât totuşi să mă întâlnesc cu tipul ăsta, dintr-o curiozitate amestecată cu dorinţa de a domina şi de a mă înjosi prin plata unui lucru nu prea "fair-play". Am mers cu gândul de a-l cunoaşte în primul rând, dar nefiind sigur ce mişcare voi face în final, adică dacă îl voi plăti pentru a face sex sau îl voi abandona scuzându-mă frumos.

Am mers în centru cu maşina... La început am făcut doua ture pe lângă el pentru a-l studia de la distanţă. Era micuţ, drăguţ şi zgribulit, nu părea deloc Răul din pozele de pe Romeo. Aşa cum de fapt îmi şi închipuisem. Am oprit în final maşina şi a intrat. Era puţin neîngrijit. Am glumit... am râs... primul gând care mi-a venit în minte a fost cum de un asemenea copil fain poate să ajungă în starea de a se prostitua. Era încântător, cuceritor, de un optimism molipsitor... L-am descusut şi mi-a povestit în mare firul vieţii lui... Fusese abandonat de părinţi la casa de copii, el împreună cu toţi ceilalţi 10 fraţi. Fuseseră nevoiţi să se descurce singuri cum au putut, fără vreun ajutor de nicăieri... Aşa se apucase de prostituţie, de la 16 ani... şi ajunsese să doarmă pe străzi uneori pentru că nu suporta să stea cu un om, să se prefacă lângă el că îl iubeşte, ca acesta să îi satisfacă toate dorinţele. Cu timpul am aflat că anturajul lui era compus numai din oameni ca el. Fără casă, fără părinţi... şi că societatea şi regulile societăţii erau pentru ei făcute să fie sfidate fără nici o părere de rău. Astfel, când nu avea bani de mâncare, se puneau şi furau... când nu aveau unde dormi, se cuibăreau lăngă un piept care le cerea în schimbul adăpostului avantaje sexuale. Mi-a spus de la început că nu are nimic împotriva homosexualilor şi că el este heterosexual, că are prietenă, că nu îi place ce face, dar este nevoit să o facă... etc. Mai târziu mi-am dat seama că îşi impune multe din ideile pe care mi le înşirase în prima seară.

Nu am făcut sex... şi nu vroiam să ne mai întâlnim, pentru că nu consider că deocamdată trebuie să plătesc pentru servicii sexuale, ci le pot avea oricum. Ne-am despărţit cu zâmbetul pe buze, încântaţi amândoi de cunoştinţă, mai ales că îi lăsasem banii pregătiţi de acasă, spunându-i că îi dau pentru că are nevoie de ei şi nu trebuie să facă nimic pentru ei.

Ajuns acasă, am intrat iar pe internet... şi ... foarte galant mi-a spus că nu i s-a întâmplat asta niciodată... că îmi mulţumeste şi că fratele lui, auzind ce i s-a întâmplat... a vrut să mă cunoască şi el... Bineînţeles că am ezitat să mă întâlnesc cu fratele lui, pentru că evident că se aştepta să îi dau şi lui bani, fără să fie nevoit să facă ceva. Până la urmă am cedat insistenţelor, l-am cunoscut şi pe C., nu mi-a lăsat deloc acelaşi sentiment de lejeritate şi confort pe care le avea el, A. Aşa că m-am scuzat şi ne-am despărţit amiabil, bineînţeles înşelându-i aşteptările de a-i da şi lui bani.

câteva zile după ocoleam orice discuţie cu ei... pentru că pur şi simplu nu vroiam să îmi "pătez" imaginea în faţa conştiinţei proprii prin a-mi dedica din timpi unor oameni de joasă speţă. Asta judecând "la rece". Dar A. insista mereu... stateam ore în şir pe internet şi glumeam... Apoi am început să ne întâlnim, să ne plimbăm... a început să stea toată ziua cu mine... şi şi-ar fi dorit să îl iau şi noaptea cu mine. Era plin de viaţă în fiecare zi, cu toate greutăţile pe care le avea. Nu îmi pomenea niciodată de greutăţile pe care le are... că nu are unde să doarmă sau că nu are bani să îşi cumpere de mâncare. Niciodată, timp de 3-4 luni de zile nu mi-a pomenit nimic despre nici cel mai mărunt lucru rău din viaţa lui. Era voios, îmi încânta privirea şi mă binedispunea indiferent de starea în care mă aflam. La un moment dat a început să se certe cu prietena lui pentru că nu îi mai dădea nici un semn... pentru că nu stătea aproape deloc cu ea şi tot timpul era cu mine.

Într-o buna zi i-am spus că mi-ar părea rău să ştiu că la un moment dat nu ne-am mai vedea şi nu m-aş fi tăvălit puţin cu el... La care a răspuns că ar trebui să bem şi "vedem ce iese". Am mers la un hotel, am luat de băut... şi... sfios mi-a spus că nu are altă soluţie decât să îl luăm şi pe fratele lui mai mic, să doarmă cu noi. Am acceptat, deşi mi-aş fi dorit să rămân numai cu el... Ne-am îmbătat, ne-am dezbrăcat... şi am refuzat avansurile lui C. M-am sărutat cu A. până ce, epuizaţi de oboseală, am adormit toţi 3.

Au urmat nopţi în care am rămas doar noi 2. Am făcut dragoste, a fost frumos... după care nu puteam refuza să nu primim şi pe C. cu noi noaptea. Au urmat distracţii... râsete... Am aflat la un moment dat că îi este ruşine să îmi spună că nu a mâncat din ziua precedentă. L-am rugat frumos să îmi spună dacă se ivesc situaţii de acest gen, pentru că nu văd normal ca eu să am poate mai mult decât trebuie, şi el, pe care deja îl îndrăgeam atât de mult, să nu aibe ce mânca. Îi era ruşine mereu, dar îşi făcea din când în când curaj să îmi spună că are nevoie de câte ceva. Mă preţuia mai mult decât oricine din viaţa lui la acel moment, îmi lua apărarea în faţa oricui, mă măgulea cu tot feluri de giumbuşlucuri făcute ca să mă scoată dintr-o stare proastă.

Mi-a făcut cunoştinţă cu toată familia lui, mă înţelegeam bine cu toţi... dar nu mă implicam decât pentru el. Mi-a prezentat prietenii rând pe rând, după care... a ezitat de câteva ori să mă ia cu el... când se întâlnea cu prieteni. Iscodindu-l am aflat că aceştia bănuiau ceva... cum că am fi mai mult decât prieteni buni. Din acel moment a început să se departeze, să mă caute mai rar... A mai locuit cu mine un timp... după care am început să ne întâlnim numai când ne distram cu amicii lui... şi asta destul de rar... ocolea momentele în care rămâneam doar amandoi, şi asta m scotea din minţi, pentru că nu înţelegeam schimbarea... Cum adică? La început arăta de parcă e îndrăgostit de mine... şi din momentul în care au bănuit prietenii lui ceva, a preferat să se schimbe? A început să se vadă mai des cu prietena lui, ba chiar să locuiască cu ea... să îmi ignore momentele în care vroiam să discutăm despre noi 2... Ne-am certat rău de câteva ori, hotărâţi fiind să nu ne mai vedem deloc. Dar mereu unul din noi revenea şi îl căuta pe celalalt. Iar ne întâlneam, un timp era frumos, apoi iar ne certam din orice. La un moment dat mi-a spus că el nu poate să iubească un băiat şi nici nu vrea asta. Şi că tot ce a făcut din punct de vedere sexual cu mine, a fost pentru ca să îmi facă mie plăcere, aşa cum eu aveam grijă de nevoile lui. Că vrea să fie cu o fată şi să nu bănuie nimeni nimic. De câteva ori însă, pe când hotărâsem să rămânem doar amici, l-am surprins fiind gelos pe diferite persoane de care mă ataşam din când în când. Şi asta mă făcea să cred că totuşi încearcă să îşi reprime orice sentiment faţă de mine.

Până la urmă ne-am complăcut într-o situaţie în care eu nu îi mai arăt că sunt gelos pe prietena lui şi că nu îmi pasă prea mult de cât timp petrece cu mine, deşi mi-l doresc mai tot timpul lângă mine, mi-l doresc sexual foarte mult. Sexual, m-am decis să nu îi mai pretind nimic, pentru că nu vreau să facă ceva din obligaţie faţă de mine. Şi îl las aşa, crezând că la un moment dat va vrea singur ceva, deşi i-ar fi greu să o exprime. Trec cu vederea că preferă să scape de "stresul sexual" cu o fată şi consider că e cel mai corect să îl las să facă ce simte. Dar nevoia de el mă macină, mă face să vreau să îl uit, să scap de el ca de o obsesie permanentă. Seara dorm cu el în braţe şi îmi amintesc de vremurile când, în loc de plapumă, îmi lua piciorul şi îl punea peste el, când abia moţăind la culcare, mă lua în braţe şi mă ţinea de după gât.

Există atâta dragoste reprimată în el încât mă înduioşează faptul că nu a putut să o dezlege la timp... şi că acum oricum e prea târziu. E un suflet atât de blând şi dulce, dar atât de pătat de nevoia de a FI RĂU într-o lume în care altfel nu ar putea supravieţui. E aproape instinctuală repulsia lui la sentimente, o consideră o slăbiciune şi o pierdere de timp. Oricum ar fi, pentru mine rămâne sufletul meu pereche, care poate niciodată nu îşi va dărui şansa de a trăi împreună cu mine ceva frumos. Se mulţumeşte cu minciuni menite să-i menajeze orgoliul de golan şi imaginea în faţa prietenilor şi a oamenilor din viaţa lui.

Am făcut deja prea multe mutări pentru a-l ajuta să se deschidă şi nu cred să funcţioneze. Tot ce ar putea veni, ar fi de la sine... Sunt impotent în faţa destinului şi a modalităţii de înrâurire a evenimentelor din viaţa lui. Deocamdată aştept un semn că toată dedicarea mea de până acum nu e în van. Dar cel mai probabil este că ar rtebui să uit totul şi să îmi continui viaţa mea.

Cinefilul si Nimicul

Recomand un film. Doar ce l-am văzut pe HBO Comedy, deşi nu a fost deloc comedie. "In the summertime". A fost un film despre viaţă. Cu bune şi rele. Atracţii, boală, moarte, ură, iubire, relaţii de durată, relaţii de o noapte... etc :) . Şi mă întrebam de ce mi-a plăcut aşa de mult. Pentru că de obicei mie îmi place să visez, să încerc să nu mă gândesc la viaţă. Pentru că de multe ori această meditaţie se "soldează" cu... tristeţe. Toată lumea preferă să nu se gândească... la viaţă.... cu atât mai puţin la moarte; chiar şi eu. Dar toţi murim.

Da, totuşi cu toţii murim. Nu vreau să devin psiho-depresiv, dar... moartea e o realitate. Şi cu cât ne chinuim mai mult să o ignorăm, cu atât mai mult va ieşi din sfera "normalului", din sfera aceea pe care şi-o creează fiecare pentru a suporta viaţa, acel glob magic în care se găsesc adevărurile create sau născute ale fiecărui om în parte. Fiecare are o realitate a lui, un mod de a privi lucrurile, un mod de a privi viaţa şi implicit moartea.

Eu sunt îngrozit de moarte şi de apropierea ei. Şi cred că marea majoritate a oamenilor, la fel. Pentru că după moarte nu se ştie sigur ce va urma, sau nu va urma nimic. Îşi poate imagina cineva "NIMIC" în adevăratul sens? Eu nu.

Şi acest film... nu ştiu. Te face să priveşti moartea altfel. Să o incluzi în sfera normalului tău, poate doar pentru o secundă. Dar odată ce ai făcut lucrul ăsta îţi dai seama că NU MAI POŢI să priveşti viaţa ignorând moartea. Şi lucrul ăsta cred că e esenţa decuplării din... "the matrix". Ideal ar fi să fiu conştient tot timpul de realitatea şi normalul morţii. Doar aşa aş putea aprecia fiecare clipă şi fiecare bucurie şi fiecare om din actual, din viaţa cotidiană. Dar problema e că moartea sperie prea tare.

Instinctul omenesc ejectează orice idee despre moarte ca ... un fel de instinct de autoapărare. Şi asta duce la multe rele: te calci în picioare la magazinele cu reduceri, omori din gelozie, pui o bombă în numele lui Alah, îţi baţi tatăl pentru că ţi-ai adus aminte că nu te-a trecut pe testament, furi pentru a-ţi impresiona iubita cu un Audi A8... etc etc etc şi toate astea pentru că speri că nu vei muri niciodată. Că ACUM faci ceva ce te va face fericit. Că ACUM este clipa şi trebuie să profiţi de ea. Să fii fericit. ACUM. Pentru că va veni moartea şi nu vei mai putea.

Dar dacă accept "NIMICUL"??? Dacă voi avea în minte că acel nimic va ajunge la mine într-o zi? Şi îmi voi developa viaţa ca pe un film vechi. Şi îl voi proiecta şi... dacă la sfârşitul filmului va exista măcar un om să mă ţină de mâna tremurândă... când voi spune "îmi pare rău pentru Aceste lucruri"... şi "sunt fericit pentru aceste lucruri", dacă acel om se va uita împreună cu mine la acest film... şi îmi va simţi sufletul, şi chiar dacă va fi un film prost, el va aplauda, atunci abia voi putea spune că sunt un om fericit.

Omului îi e imposibil să se imagineze singur. Există o fobie de singurătate. Şi nu ar trebui. Ar trebui să ne iubim pe noi cu adevărat... pentru că ne iubim fals... şi apoi să trecem la ceilalţi. Apoi nimănui nu îi va fi frică de singurătate. Pentru că fie şi singuri... când va veni Nimicul şi vom derula Filmul, conştiinţa va fi aceea ce ne va ţine de mână, acel EU împăcat cu sine şi în armonie cu omul care o posedă.

Voi primi NIMICUL cu braţele deschise. Până atunci însă ... eu ... mă condamn pe viaţă la a încerca să nu ignor normalitatea Nimicului.

De ce îmi pasă mai mult de cum trăiesc decât de cum voi muri?

De ce îmi pasă mai mult de o singură persoană (eu) mai mult decât de oricare din cei peste 6 miliarde jumate de oameni de pe pământ?

De ce , de ce , de ce?

FINALY: De ce nu pot ieşi la iarbă verde noaptea cu ... să zicem 10 oameni dragi... pe care să îi iubesc, să fie lună plină, să fim extaziaţi de noi, de natură, să facem baie goi şi luna plină să se oglindească pe ... nimic?

Şi băieţii plâng câteodată...

Negarea... principala trasatură a "bărbatului". A bărbăţiei învăţate. Citind câteva rânduri, mi-am amintit de filmul "300". Şi cum învăţau tinerii spartani să devină bărbaţi.

Erau puşi de mici să se bată, erau învăţaţi să nu aibe milă, să nu ierte, să fie hotărâţi, erau lăsaţi în pustietate ca să supravieţuiască fiarelor sălbatice şi vicisitudinilor naturii. Şi dacă supravieţuiau, erau acceptaţi ca adevăraţi bărbaţi. Nu s-a schimbat nimic.

Societatea educă masculinitatea. Suntem îndobitociţi de mici că un bărbat adevărat nu plânge niciodată. Suntem învăţaţi că un bărbat adevărat nu suferă, nu are emoţii, nu iubeşte (ca o femeie), un reprezentant adevărat al masculinităţii trebuie să fie dur, nemilos, hotărât...

De aici, scuzele pentru lucruri mult mai grave din punct de vedere moral, curg de-a valma... De exemplu, un bărbat dur şi hotărât este îndreptăţit câteodată, spune "morala" societăţii, să pună piciorul în prag în familie... şi să îşi lovească părinţii, soţia, copiii, rudele...

Un bărbat adevărat este capabil să îşi înşele iubita fără părere de rău, este în stare să declare iubire veşnică în faţa altarului mai multor femei... pentru că e bărbat ... şi se crede îndreptăţit. Dacă mergem mai departe cu gândul, ne putem imagina câţi bărbaţi îşi reprimă sentimentele, suferă în tăcere, astupă cu un căluş murdar gura sufletului care vrea să strige către cer. Sentimente reprimate, adevăruri construite cu grijă prin autosugestie, suferinţe înăbuşite, sentimente care ies la suprafaţă de multe ori în cele mai violente şi imorale moduri posibile... Se spun atâtea minciuni, încât nici nu se mai ştie care e adevărul. Şi fiecare începe să creadă minciunile proprii sau ale altora, din frica de împotrivire, de instabilitate.

Şi dacă vreun bărbat dă dovadă de iubire, de simţăminte înalte, de simţ artistic, de sensibilitate, de fidelitate, de milă, de blândeţe, acesta e imediat refuzat în tabloul reprezentanţilor masculinităţii. Ba chiar imaginea lui este asociată cu imaginea femeii. Pentru că ea este percepută încă de la începutul lumii ca fiind partea slabă a umanităţii, partea sensibilă, partea visătoare, care nu prea are legătură cu realul, terestrul. Partea care fără sprijinul bărbatului nu ar putea străbate greutăţile vieţii, zice-s-ar.

Sau şi mai nou, bărbaţii nu pot iubi bărbaţi. Negare. Această urzeală care a constituit mereu credo-ul oricărui mascul "feroce". Negarea. Nu se poate. Un bărbat în primul rând nu poate iubi decât o femeie, iar apoi un barbat nu iubeşte la fel ca şi o femeie. Aceste cuvinte îmi ajung la urechi din ce în ce mai des. Doi bărbaţi? nu. Nu se poate. Şi pentru că nu se poate, ei sunt împotriva naturii, împotriva firii, împotriva moralei, împotriva lui Dumnezeu şi împotriva mai ştiu eu cui... Nu. Nu se poate. Unul din cei doi trebuie să îşi asume rolul de femeie. Prin orice amănunt. Sau oricare. Aşa crede lumea, majoritatea dominată de imaginea masculinului. "Trebuie ca cei doi parteneri, care, fie, să spunem că se iubesc, să îşi asume unul din roluri... de bărbat sau de femeie" e primul gând la constatarea legăturii între doi bărbaţi. Altfel nu se poate? Se pare că lumea, chiar şi lumea gay, nu concepe că se poate.... se poate din orice punct de vedere . Şi asta din cauza aceeleiaşi obsesii a masculinului manufacturat în conştiinţa colectivă de-a lungul timpului. şi, indirect, din cauza obsesiei femininului.

Şi femininul ajunge să fie potenţat, însă numai datorită faptului că prezintă interes pentru partea dominantă a societăţii, "masculinitatea". Femininul apare ca fiind slab, tocmai pentru că aşa vor masculii să fie. Şi culmea e că femininul s-a adaptat în timp şi în marea majoritate, şi-a însuşit rolul de "slăbiciune". Iar dacă cineva, de o parte sau alta are îndrăzneala să considere altfel sexele decât ceea ce reprezintă ele acum, e anatema.

Ce e mai grav e că şi oamenii care ar trebui să înţeleagă cel mai bine diferenţele dintre conştiinţa colectivă şi conştiinţa personală şi să ignore împotrivirile morale ale societăţii, oamenii care stiu ce înseamnă legătura dintre persoane de acelaşi sex, tocmai şi aceştia îşi însuşesc aproape inconştient aceleaşi tabu-uri legate de masculin-feminin ale societăţii. Tocmai ei se văd în postura de a poza ca barbaţi sau ca femei în diferite decoruri mai mult sau mai puţin colorate. Niciodată nu este acceptată o cale de mijloc. Pentru că într-o lume a sexualului şi a vitezei, asta contează cel mai mult: dacă eşti bărbat (dur, puternic, nepăsător) sau dacă eşti femeie (sensibil, slab, iubitor). Astfel apar delimitări stricte între activ şi pasiv (convinşi, dom'le), termeni ce şi-au extins într-un mod cu totul ciudat însemnătatea şi în aria spiritualului. Astfel, dacă eşti dur înseamnă că eşti activ-bărbat, iar dacă eşti fricos înseamnă că eşti pasiv-femeie... şi vice-versa (cu exagerările de rigoare). Atât de importante au ajuns aceste nuanţe sexuale... atât de mult influenţează "masculinitatea" din gândul colectiv... încât ajungem să credem că dacă facem dragoste într-un fel sau altul, suntem femei sau bărbaţi, după imaginea arhetipală.

Eu unul ştiu că sunt bărbat pentru că aşa a vrut natura să fiu, şi nu din alt motiv.

Dar ... şi băieţii plâng câteodată.

Pace si lumina

Am avut azi parte de una din imaginile cele mai incărcate de semnificaţie pascală din viaţa mea. Poate că am fost prea grăbit să le remarc până acum? Poate că mi-am închis ochii sufletului în a primi simbolistica vieţii?
Ce poate fi mai liniştitor decât lumina izvorâtă din întuneric, libertate, pace şi poftă de viaţă, toate surprinse la un loc într-un cadru de zi cu zi?