I was in Wonderland !

Nu stiu daca v-ati imaginat vreodata un alt fel de lume. Eu imi imaginam, cand eram mai mic ca m-am nascut intr-o familie de indieni din America de Nord. Si imi imaginam scene reale din viata indienilor. Cum tata, Pana-de-Vultur-Smecher (de exemplu), ma ducea in salbaticie, departe de cortul calduros din piele de urs, sa ma invete cum sa domesticesc mustangi. Am dat un exemplu. Si parca mi-ar fi placut mai mult. De curand am avut ocazia (sper ca nu unica in viata) de a trai un astfel de vis.

O lume in care viata in padure reprezinta o obisnuinta iesita din comun, daca ne gandim ca in viata de zi cu zi, ei sunt fel de fel de oameni inclusi in sistem. Dar aici erau ei insisi, acei indieni, acei cowboys, acei eschimosi sau mai stiu eu ce natie de pe Pamant, care se imaginau sa fie atunci cand erau mai mici. Erau toate natiile Pamantului in pielea copiilor de altadata. Erau desculti, cu parul bogat fluturand in vant, erau Ilene Cosanzene si Feti Frumosi (chiar frumosi), erau Peter Pan si Domnul Ciuperca, erau fel si fel de imaginatii din copilarie intruchipate cu un pret de o saptamana in timp. 7 zile erau tot ceea ce isi doreau sa fie. Unii si-au creat din asta un mod de viata. Merg din Festival (cel de la noi din tara s-a numit Transylvania Calling – Gathering of the Tribes) in festival si isi traiesc visul, vad lumea, cunosc oameni noi si frumosi. Si toti au ceva in comun: SUNT cu adevarat fericiti.

Am ajuns intr-o zi ploioasa la 1800 m altitudine. Se vedeau, pe valea de campare, cateva corturi doar. A doua zi s-au descoperit de sub nori o priveliste de vis, impreuna cu o mare de corturi, caravane, dubite, masini sport, carute, catei, purcei si oameni de toate culorile, toate natiile, toate religiile, toate apartenentele filosofice, politice si sexuale. Da, era o masa de oameni, in toate culorile, bucurosi ca se pot cunoaste unii pe altii. Ce mi-a luat privirea a fost faptul ca erau imbracati cu haine facute aproape toate de mana lor, largi, comode. Parul era lung si la femei si la o mare parte dintre barbati. La scena principala, unde duduia din boxe in varf de munte un rave cu tente de chillout, erau adunati, care pe iarba, care dansand, care meditand o multime din aceasta populatie pestrita. Mi s-a facut rusine pentru ca eram printre singurii imbracati “de oras”. Am plecat la cort cu gandul de a-mi sacrifica 2 perechi de pantaloni, ca sa nu mai par ciudat, pentru a incropi ceva mai comod, dar intre timp am renuntat. Toti ne zambeau, toti ne spuneau pe diferite accente “Hello, how are you?”. Nu aveai cum sa nu le zambesti la loc. Mai ales ca majoritatea erau frumosi cu acea sclipire vie in ochi. Prima impresie.

A doua zi, spre seara, am iesit pe carare la plimbare. Ma minuna fiecare. Fiecare om parea ca spune opoveste, chiar si de la departare. M-am asezat langa scena secundara, pe o bancuta ce inconjura un foc imens, in jurul caruia erau stransi 20-25 de persoane, inghesuite unul in celalalt. Mi-era un pic frig, asa ca m-am inghesuit putin in vecina mea, care nu a asteptat mult pana sa imi afiseze un zambet luminos si sa spuna “Hi there neighbour! I see want to join us! Come here!”. Si vrand – nevrand m-am apropiat cu zambetul pe buze (fiind imposibil sa nu zambesti) de un baiat pe care il remarcasem pe cand dansa. M-a servit cu bere din berea lui. M-am incalzit pentru ca nu aveam nici o speranta sa ma apropii de acel tip misto din marginea scenei care atunci cand zambea, lumina pe cei din jur. In afara faptului ca era de o frumusete cum rar intalnesti. Porecla lui era Jono si avea un caine pe nume Poto. Era jongleur din Paris si pornise in calatoria vietii lui, impreuna cu cainele credincios. Acum in Romania, peste o saptamana in Croatia si anul viitor vrea sa ajunga cu Caravan-ul lui in Mongolia. Poate daca imi spunea asta in Paris, imbracat in haine “normale” si cu o tunsura normala (acum avea parul scurt, doar la ceafa ii atarna o codita subtire si lunga, frumos impletita) as fi spus ca e un copil nebun (avea 21 de ani) care viseaza la cai verzi pe pereti. Dar acum il credeam. Era puternic pentru ca era fericit. Isi traia visul. Desi tatal lui era bolnav de cancer, desi se citea nelinistea “de jos” pe chipul lui, desi poate a avut o viata cu mult mai chinuita ca a mea.

Dupa 20 de minute, un francez ma intreaba daca vreau o tigara. Tot frumusel, tot tinerel, ce-i drept un pic mai “normal” imbracat si mai lumesc. Dar cu aceeasi fericire in ochi. M-a invitat sa merg cu el si cu o prietena a lui la scena principala (cu rave). M-am dus, am servit un degetar de votca pe drum. Acolo ne-am pierdut langa foc, pentru ca ma acaparau o multime de povesti auzite din gurile celor care inconjurau focul. Cu Paul m-am intalnit ultima zi. Era obosit, ne-am imbratisat scurt si ne-am urat, zambind, o viata fericita. Am mai cunoscut inca 5-6 persoane cu povesti frumoase.

Plecam cumva scufundat intr-o fericire muta in fiecare seara si adormeam visand, de data asta, ca acesta va fi viitorul lumii. Visul devenit pentru o clipa realitate se cere din ce in ce mai mult a deveni realitate. O societate de oameni fericiti (din diferite motive), oameni care picteaza, creeaza, danseaza, zambesc, se cunosc, mananca impreuna, mediteaza pe un varf de munte cu privirea in zare, fac tot ceea ce vor sau au visat sa faca, responsabili de fericirea celuilalt – toate acestea reprezinta o utopie. Dar traind pentru cateva zile acea utopie, te schimba. Vrei mai mult. Este imposibil sa nu doresti asa ceva. Poate doar daca esti scufundat atat de rau in sistemul in care traiesti, incat gandesti ca orice diferenta externa comparativ cu acest sistem este un lucru “rau”.

Voi adauga si cateva imagini pentru a ajuta textul.

Pomul de Craciun si SMS-ul nostru cel de toate contactele..

E un obicei deja ca în preajma sărbătorilor, mai cu seamă a Crăciunului, să aruncăm privirile gândului şi în altă parte decât ni le aruncăm aproape în mod automat în restul anului. Este un obicei ca în seara de Crăciun să stai cu familia, să te simţi mai bun, să... aproape că eşti obligat "de împrejurări" să cauţi liniştea şi pacea ...

Acea linişte şi pace sintetică, impusă prin peisajul alb ce se întrezăreşte pe ferăstruica din odaia mică, plină de dogoarea ce răzbeşte din soba bunicii, impusă de modul de viaţă şi moralitatea familiei adunate cu mic cu mare în Ajun în jurul mesei, impusă de filmele-utopii cu care ne-am obişnuit an de an în această perioadă, imported, a la New York.

Şi nu bag mâna în foc că nu e frumos. Este. Oamenii sunt mai zâmbitori acum, mai deschişi sufleteşte, mai împăcaţi cu ei şi cu cei din jur. Dar efectul acesta frumos dispare la fel de repede precum apare, odată cu terminarea sărbătorilor de iarnă. Fiecare îşi reia apoi firul robotizat al vieţii. Îşi aduce aminte de datorii, de necesitatea muncii, de copilul din pătuţ care va plânge dacă nu va avea Pampers curat, de prietenul care l-a înşelat şi minţit acum un an, de şeful cretin care, deşi e mai slab pregătit decât angajaţii săi, este dictator, nerespectuos, îşi aduce aminte de subalternii pe care i-a ocrotit în faţa şefilor, dar care mai apoi l-au înjunghiat din sete de afirmare. Feeria aceea frenetica, zumzetul acela scăldat în clinchete de clopoţei amuţeşte iar în faţa banalului cotidian, în faţa grijillor şi nevoilor. Şi-atunci mă-ntreb: ne-am prefăcut că e sărbătoare? ne-am prefăcut că suntem mai buni? ne-am prefăcut că lumea e fericită şi inimile albe?

Am ieşit azi prin oraş. Alb. Frumos. Linişte. Puţini oameni pe stradă. Miros curat de zăpadă. Frig. Era exact ce îmi lipsea ca să mă liniştesc. Pentru că celelalte lucruri le poţi face şi în tot restul anului. Te poţi întâlni cu familia, te poţi împăca cu prietenii, cu iubita/iubitul, cu ... tine... mereu. Dar nu poţi mirosi albul ăsta curat.

Haideţi să nu ne mai prefacem că suntem calzi. Haideţi doar să ieşim din casă, din griji, din nevoi... şi să mirosim frigul şi albul de afară. Asta e adevărata linişte. Asta e adevărata căldură a sărbătorilor. De aici derivă toate. Fără exagerări şi fără sentimentalisme mincinoase.

Mă uit în telefon în noaptea de Anul Nou şi văd 32 de mesaje noi. Prieteni, familie, colegi, şefi, cunoştinţe, foşti iubiţi, etc... Aproape toate sunt adresate la persoana a doua plural, sau poate expeditorul este exagerat de politicos: "Să aveţi....", "Să vă fie viaţa...." , "noul an ce vă aşteaptă..." , etc. Damn ! Nu sunt mai multe persoane, nu sunt în vârstă şi nici nu am pretenţii de a mi se vorbi exagerat de politicos... Până şi mama mea dragă, care acu ceva timp ştia doar că pe butonul verde se răspunde la telefon, a învăţat că un mesaj se poate trimite la mai multe persoane odată şi astfel poţi face economie de timp. Nu am răspuns decât la unul. Un mesaj scurt, simplu, care spunea un sincer "La mulţi ani, micule!". Era de la un om plecat departe, un om care de obicei nu se sinchiseşte nici măcar să se gândească la altcineva decât la el, cu atât mai puţin să adreseze cuvinte de alint. Am ştiut că dacă acel om a putut pune mâna pe telefon să-mi scrie un mesaj, înseamnă că omul respectiv într-adevăr îmi simte lipsa. Şi nu pentru că sunt sărbătorile. Asta e doar o scuză ca să îmi scrie.

Mă întreb ce poate gândi un om când scrie un mesaj de "La mulţi ani!" adresat tuturor contactelor din agenda telefonului. Oare se gândeşte că e o datorie morală să scrii un mesaj "de gloată" cu ocazia sărbătorilor? Oare se gândeşte că mesajul pe care tocmai l-a primit e "mai original" decât cel pe care l-ar fi putut scrie el cu sinceritate? Oare e prea costisitor un apel de un minut în care să spui celor dragi că îi iubeşti şi le doreşti numai bine? Oare dacă nu dăm un mesaj sau apel de sărbători, înseamnă sau se poate crede că nu ne pasă de ceilalţi?

Când a ajuns lumea atât de automatizată în sentimente? Când s-a pierdut valoarea gândului şi telepatia? Când am început să ne batem stând la coadă în piaţă ca să cumpărăm un brad pentru a avea o atmosferă frumoasă în casă de sărbători? Când s-a inventat sms-ul template de sărbători? De când dracului e mai important să suni părinţii de sărbători să le spui că îi iubeşti decât să îi întrebi de viaţă o dată la o lună în tot restul anului? Mi-e silă de robotismele mele şi ale omenirii...

În aceeşi ordine de idei putem vorbi despre extraordinarele automatizări din industria "uşoară" de "interrelaţionări" amoroase, sau despre cele din fabrica de bani a vieţii fiecăruia... Dar acum chiar nu am chef să vorbesc despre astea. Mi-ajunge "atmosfera de sărbători".

Merg afară să mai trag în piept un aer rece. Aşa mă mai liniştesc.

Aşa. Gata, mi-a amorţit neuronul... de frig... Frateee! sunt drogat!!!... trag pe nas aerul rece până devin aproape inconştient de atmosfera de sărbători. Şi nici pom nu mi-am luat. Promit să merg la dezintoxicare... imediat după...