I was in Wonderland !

Nu stiu daca v-ati imaginat vreodata un alt fel de lume. Eu imi imaginam, cand eram mai mic ca m-am nascut intr-o familie de indieni din America de Nord. Si imi imaginam scene reale din viata indienilor. Cum tata, Pana-de-Vultur-Smecher (de exemplu), ma ducea in salbaticie, departe de cortul calduros din piele de urs, sa ma invete cum sa domesticesc mustangi. Am dat un exemplu. Si parca mi-ar fi placut mai mult. De curand am avut ocazia (sper ca nu unica in viata) de a trai un astfel de vis.

O lume in care viata in padure reprezinta o obisnuinta iesita din comun, daca ne gandim ca in viata de zi cu zi, ei sunt fel de fel de oameni inclusi in sistem. Dar aici erau ei insisi, acei indieni, acei cowboys, acei eschimosi sau mai stiu eu ce natie de pe Pamant, care se imaginau sa fie atunci cand erau mai mici. Erau toate natiile Pamantului in pielea copiilor de altadata. Erau desculti, cu parul bogat fluturand in vant, erau Ilene Cosanzene si Feti Frumosi (chiar frumosi), erau Peter Pan si Domnul Ciuperca, erau fel si fel de imaginatii din copilarie intruchipate cu un pret de o saptamana in timp. 7 zile erau tot ceea ce isi doreau sa fie. Unii si-au creat din asta un mod de viata. Merg din Festival (cel de la noi din tara s-a numit Transylvania Calling – Gathering of the Tribes) in festival si isi traiesc visul, vad lumea, cunosc oameni noi si frumosi. Si toti au ceva in comun: SUNT cu adevarat fericiti.

Am ajuns intr-o zi ploioasa la 1800 m altitudine. Se vedeau, pe valea de campare, cateva corturi doar. A doua zi s-au descoperit de sub nori o priveliste de vis, impreuna cu o mare de corturi, caravane, dubite, masini sport, carute, catei, purcei si oameni de toate culorile, toate natiile, toate religiile, toate apartenentele filosofice, politice si sexuale. Da, era o masa de oameni, in toate culorile, bucurosi ca se pot cunoaste unii pe altii. Ce mi-a luat privirea a fost faptul ca erau imbracati cu haine facute aproape toate de mana lor, largi, comode. Parul era lung si la femei si la o mare parte dintre barbati. La scena principala, unde duduia din boxe in varf de munte un rave cu tente de chillout, erau adunati, care pe iarba, care dansand, care meditand o multime din aceasta populatie pestrita. Mi s-a facut rusine pentru ca eram printre singurii imbracati “de oras”. Am plecat la cort cu gandul de a-mi sacrifica 2 perechi de pantaloni, ca sa nu mai par ciudat, pentru a incropi ceva mai comod, dar intre timp am renuntat. Toti ne zambeau, toti ne spuneau pe diferite accente “Hello, how are you?”. Nu aveai cum sa nu le zambesti la loc. Mai ales ca majoritatea erau frumosi cu acea sclipire vie in ochi. Prima impresie.

A doua zi, spre seara, am iesit pe carare la plimbare. Ma minuna fiecare. Fiecare om parea ca spune opoveste, chiar si de la departare. M-am asezat langa scena secundara, pe o bancuta ce inconjura un foc imens, in jurul caruia erau stransi 20-25 de persoane, inghesuite unul in celalalt. Mi-era un pic frig, asa ca m-am inghesuit putin in vecina mea, care nu a asteptat mult pana sa imi afiseze un zambet luminos si sa spuna “Hi there neighbour! I see want to join us! Come here!”. Si vrand – nevrand m-am apropiat cu zambetul pe buze (fiind imposibil sa nu zambesti) de un baiat pe care il remarcasem pe cand dansa. M-a servit cu bere din berea lui. M-am incalzit pentru ca nu aveam nici o speranta sa ma apropii de acel tip misto din marginea scenei care atunci cand zambea, lumina pe cei din jur. In afara faptului ca era de o frumusete cum rar intalnesti. Porecla lui era Jono si avea un caine pe nume Poto. Era jongleur din Paris si pornise in calatoria vietii lui, impreuna cu cainele credincios. Acum in Romania, peste o saptamana in Croatia si anul viitor vrea sa ajunga cu Caravan-ul lui in Mongolia. Poate daca imi spunea asta in Paris, imbracat in haine “normale” si cu o tunsura normala (acum avea parul scurt, doar la ceafa ii atarna o codita subtire si lunga, frumos impletita) as fi spus ca e un copil nebun (avea 21 de ani) care viseaza la cai verzi pe pereti. Dar acum il credeam. Era puternic pentru ca era fericit. Isi traia visul. Desi tatal lui era bolnav de cancer, desi se citea nelinistea “de jos” pe chipul lui, desi poate a avut o viata cu mult mai chinuita ca a mea.

Dupa 20 de minute, un francez ma intreaba daca vreau o tigara. Tot frumusel, tot tinerel, ce-i drept un pic mai “normal” imbracat si mai lumesc. Dar cu aceeasi fericire in ochi. M-a invitat sa merg cu el si cu o prietena a lui la scena principala (cu rave). M-am dus, am servit un degetar de votca pe drum. Acolo ne-am pierdut langa foc, pentru ca ma acaparau o multime de povesti auzite din gurile celor care inconjurau focul. Cu Paul m-am intalnit ultima zi. Era obosit, ne-am imbratisat scurt si ne-am urat, zambind, o viata fericita. Am mai cunoscut inca 5-6 persoane cu povesti frumoase.

Plecam cumva scufundat intr-o fericire muta in fiecare seara si adormeam visand, de data asta, ca acesta va fi viitorul lumii. Visul devenit pentru o clipa realitate se cere din ce in ce mai mult a deveni realitate. O societate de oameni fericiti (din diferite motive), oameni care picteaza, creeaza, danseaza, zambesc, se cunosc, mananca impreuna, mediteaza pe un varf de munte cu privirea in zare, fac tot ceea ce vor sau au visat sa faca, responsabili de fericirea celuilalt – toate acestea reprezinta o utopie. Dar traind pentru cateva zile acea utopie, te schimba. Vrei mai mult. Este imposibil sa nu doresti asa ceva. Poate doar daca esti scufundat atat de rau in sistemul in care traiesti, incat gandesti ca orice diferenta externa comparativ cu acest sistem este un lucru “rau”.

Voi adauga si cateva imagini pentru a ajuta textul.

Şi băieţii plâng câteodată...

Negarea... principala trasatură a "bărbatului". A bărbăţiei învăţate. Citind câteva rânduri, mi-am amintit de filmul "300". Şi cum învăţau tinerii spartani să devină bărbaţi.

Erau puşi de mici să se bată, erau învăţaţi să nu aibe milă, să nu ierte, să fie hotărâţi, erau lăsaţi în pustietate ca să supravieţuiască fiarelor sălbatice şi vicisitudinilor naturii. Şi dacă supravieţuiau, erau acceptaţi ca adevăraţi bărbaţi. Nu s-a schimbat nimic.

Societatea educă masculinitatea. Suntem îndobitociţi de mici că un bărbat adevărat nu plânge niciodată. Suntem învăţaţi că un bărbat adevărat nu suferă, nu are emoţii, nu iubeşte (ca o femeie), un reprezentant adevărat al masculinităţii trebuie să fie dur, nemilos, hotărât...

De aici, scuzele pentru lucruri mult mai grave din punct de vedere moral, curg de-a valma... De exemplu, un bărbat dur şi hotărât este îndreptăţit câteodată, spune "morala" societăţii, să pună piciorul în prag în familie... şi să îşi lovească părinţii, soţia, copiii, rudele...

Un bărbat adevărat este capabil să îşi înşele iubita fără părere de rău, este în stare să declare iubire veşnică în faţa altarului mai multor femei... pentru că e bărbat ... şi se crede îndreptăţit. Dacă mergem mai departe cu gândul, ne putem imagina câţi bărbaţi îşi reprimă sentimentele, suferă în tăcere, astupă cu un căluş murdar gura sufletului care vrea să strige către cer. Sentimente reprimate, adevăruri construite cu grijă prin autosugestie, suferinţe înăbuşite, sentimente care ies la suprafaţă de multe ori în cele mai violente şi imorale moduri posibile... Se spun atâtea minciuni, încât nici nu se mai ştie care e adevărul. Şi fiecare începe să creadă minciunile proprii sau ale altora, din frica de împotrivire, de instabilitate.

Şi dacă vreun bărbat dă dovadă de iubire, de simţăminte înalte, de simţ artistic, de sensibilitate, de fidelitate, de milă, de blândeţe, acesta e imediat refuzat în tabloul reprezentanţilor masculinităţii. Ba chiar imaginea lui este asociată cu imaginea femeii. Pentru că ea este percepută încă de la începutul lumii ca fiind partea slabă a umanităţii, partea sensibilă, partea visătoare, care nu prea are legătură cu realul, terestrul. Partea care fără sprijinul bărbatului nu ar putea străbate greutăţile vieţii, zice-s-ar.

Sau şi mai nou, bărbaţii nu pot iubi bărbaţi. Negare. Această urzeală care a constituit mereu credo-ul oricărui mascul "feroce". Negarea. Nu se poate. Un bărbat în primul rând nu poate iubi decât o femeie, iar apoi un barbat nu iubeşte la fel ca şi o femeie. Aceste cuvinte îmi ajung la urechi din ce în ce mai des. Doi bărbaţi? nu. Nu se poate. Şi pentru că nu se poate, ei sunt împotriva naturii, împotriva firii, împotriva moralei, împotriva lui Dumnezeu şi împotriva mai ştiu eu cui... Nu. Nu se poate. Unul din cei doi trebuie să îşi asume rolul de femeie. Prin orice amănunt. Sau oricare. Aşa crede lumea, majoritatea dominată de imaginea masculinului. "Trebuie ca cei doi parteneri, care, fie, să spunem că se iubesc, să îşi asume unul din roluri... de bărbat sau de femeie" e primul gând la constatarea legăturii între doi bărbaţi. Altfel nu se poate? Se pare că lumea, chiar şi lumea gay, nu concepe că se poate.... se poate din orice punct de vedere . Şi asta din cauza aceeleiaşi obsesii a masculinului manufacturat în conştiinţa colectivă de-a lungul timpului. şi, indirect, din cauza obsesiei femininului.

Şi femininul ajunge să fie potenţat, însă numai datorită faptului că prezintă interes pentru partea dominantă a societăţii, "masculinitatea". Femininul apare ca fiind slab, tocmai pentru că aşa vor masculii să fie. Şi culmea e că femininul s-a adaptat în timp şi în marea majoritate, şi-a însuşit rolul de "slăbiciune". Iar dacă cineva, de o parte sau alta are îndrăzneala să considere altfel sexele decât ceea ce reprezintă ele acum, e anatema.

Ce e mai grav e că şi oamenii care ar trebui să înţeleagă cel mai bine diferenţele dintre conştiinţa colectivă şi conştiinţa personală şi să ignore împotrivirile morale ale societăţii, oamenii care stiu ce înseamnă legătura dintre persoane de acelaşi sex, tocmai şi aceştia îşi însuşesc aproape inconştient aceleaşi tabu-uri legate de masculin-feminin ale societăţii. Tocmai ei se văd în postura de a poza ca barbaţi sau ca femei în diferite decoruri mai mult sau mai puţin colorate. Niciodată nu este acceptată o cale de mijloc. Pentru că într-o lume a sexualului şi a vitezei, asta contează cel mai mult: dacă eşti bărbat (dur, puternic, nepăsător) sau dacă eşti femeie (sensibil, slab, iubitor). Astfel apar delimitări stricte între activ şi pasiv (convinşi, dom'le), termeni ce şi-au extins într-un mod cu totul ciudat însemnătatea şi în aria spiritualului. Astfel, dacă eşti dur înseamnă că eşti activ-bărbat, iar dacă eşti fricos înseamnă că eşti pasiv-femeie... şi vice-versa (cu exagerările de rigoare). Atât de importante au ajuns aceste nuanţe sexuale... atât de mult influenţează "masculinitatea" din gândul colectiv... încât ajungem să credem că dacă facem dragoste într-un fel sau altul, suntem femei sau bărbaţi, după imaginea arhetipală.

Eu unul ştiu că sunt bărbat pentru că aşa a vrut natura să fiu, şi nu din alt motiv.

Dar ... şi băieţii plâng câteodată.

Un alt fel de Rai

Ploaia stearpă se abate către pământul rece. Rece acum, după ce am văzut cerul . un alt cer, un alt fel de Rai. Proiectez încet în minte pelicula roasă nu de vreme, ci de ciudă. De ciudă că Raiul meu este mereu departe. Raiul meu fuge mereu de mine, mă lasă să alerg, să mă chinui să îl ating, să am senzaţia că îl ţin strâns în palme, ca mai apoi să se de topească precum o meduză translucidă în soare şi să alunece printre degetele învineţite de atâta strânsoare, de atâta disperare.
Mă aplec şi sărut pământul rece. Pentru că e mai rece decât Raiul meu. E mai rece dacă te înrădăcinezi şi îl laşi să te prindă, să te împiedice în a-ţi continua fuga spre Rai. Îl sărut pentru că nu mă opreşte. Şi că mă lasă să văd cât de cald e Raiul meu.

Am văzut un alt Rai. Un suflet s-a oprit şi el din fuga lui şi mi-a arătat poze din Raiul lui. Poze, pentru că vorbele lui nu ajung la urechile mele. Nici nu cred că ar fi putut, cuvintele lui, să aibă aceeaşi putere ca şi imginile pe care mi le-a cioplit adânc în minte. Nici nu ştiu dacă toate cuvintele din lume au puterea zâmbetului şi curăţiei lui ce le-am văzut prin mica fereastră ce mi-a deschis. Raiul lui mă ademeneşte. Pentru că seamănă prea mult cu Raiul meu. Conexiunea dintre cele două e atât de puternică încât mă arde gâtlejul când încep să vorbesc despre asta. Mă dor ochii dacă îi închid să îmi imaginez ceva. Mă dor toate fibrele corpului dacă mă gândesc la el. La Raiul lui... La celălalt Rai...

*Rai - punctul imaginar spre care aspira toate inflacararile sufletului la un moment dat in viata.
*Pamantul - cerebralul, intelectul, constientul...
*El - un alt "eu" savurat in ochiii linistiti ai "eu"-lui constient.
*Cuvintele, imaginile - puterea de impacare cu sine, impacarea cu orice "eu" ivit din negura vietii
*Cel din imagini nu e un "el", ci un alt "eu". Descoperit prin el.

Monuments of Timisoara... (1)

Am ales câteva din multele obiective turistice din Timişoara pentru a le expune călătorilor. Mi-a fost greu să mă hotărăsc asupra subiectelor prezentate, astfel luând hotărârea de a reveni cu articole pe această temă.
Piaţa Unirii oferă trecătorilor desfătări vizuale arhitectonice de calitate. Îţi răpeşte privirea pentru început monumentul din centrul pieţei, apoi rând pe rând, terasele de pe marginea pătratului de clădiri într-un stil arhitectonic des întâlnit, barocul. Valoarea inestimabilă a clădirilor în stil baroc se exprimă prin mulţimea de turişti adunaţi să admire aceste frumuseţi sculpturale.Păşind uşor spre Piaţa Operei, străbaţi peisaje culturale unice prin vechime, calitate, dar şi un aer de nou, de inovaţie. Astfel, pătrunzând pe strada pietonală "Alba Iulia", ai plăcerea de a privi o îmbinare aproape perfectă de antic şi nou. Renovări pline de prospeţime şi vitalitate pe structuri vechi, din vremuri memorabile.
Totul plin de verdeaţă, sau alb, pur, cu mici, foarte mici, inconveniente de ordin abstract, ce pot fi ignorate spre o mai bună contemplare a structurilor puternice de rezistenţă.

Splendoarea în marea ei diversitate se desluşeşte abia ajunşi în Piaţa Operei, loc cu încărcate semnificaţii istorice, culturale şi artistice. Verdeaţa, puterea vieţii, iese la iveală la orice întoarcere a privirii, indiferent de punctul de reper.
Pe marginea pieţei pline de flori şi verdeaţa, magazinele te îmbie să le iei cu asalt, pentru a rămâne cu ceva amintiri din acest colţ de Paradis.

Cu greu îţi potoleşti pornirile şi îţî continui drumul străbătând Piaţa în lung, către frumoasa Catedrală şi Parcul Central. De la distanţă, catedrala se impune ca un loc de odihnă şi protecţie spirituală. Scările parcă te îmbie să le urci, pentru a-ţi afla odihna în sânul divinităţii.
Atât parcul central, aflat lângă Catedrală, cât şi celelalte parcuri, oferă desfătare ochilor şi linişte sufletului şi minţii încărcate de stres şi apăsare ideologică. Liniştea oferită de verdele primăvăratec şi de trunchiurile tinere de arbori se îmbină cu ciripitul păsăricilor, devenite uneori supărătoare... Respiri adânc şi îţi imaginezi că eşti o păsărică cântătoare (da, e cacofonie) şi că îşi odihneşti aripioarele obosite pe o ramură de vlăstar.
Punctul culminant al călătoriei constă în evadarea în natură, desfrânarea imaginaţiei în faţa uimitoarelor minuni ale naturii. Îţi potoleşti setea cu apa vie ce izvorăşte din una din adăpătorile parcului şi încerci să menţii senzatia de crud a naturii în jurul papilelor gustative. Înghiţi uşor gura de sănătate naturală şi treci imaginativ prin caleidoscopul înregistrat.
Iată deci primele mele recomandări în bucuria de a trăi, de a savura necontenit din frumuseţile oferite nonşalant de metropola Timişoarei.
Voi reveni cu descrieri asupra tuturor obiectivelor turistice întâlnite în cale, pentru a mă asigura că turistul venit aici nu va scăpa nici o ocazie în a se minuna.