I was in Wonderland !

Nu stiu daca v-ati imaginat vreodata un alt fel de lume. Eu imi imaginam, cand eram mai mic ca m-am nascut intr-o familie de indieni din America de Nord. Si imi imaginam scene reale din viata indienilor. Cum tata, Pana-de-Vultur-Smecher (de exemplu), ma ducea in salbaticie, departe de cortul calduros din piele de urs, sa ma invete cum sa domesticesc mustangi. Am dat un exemplu. Si parca mi-ar fi placut mai mult. De curand am avut ocazia (sper ca nu unica in viata) de a trai un astfel de vis.

O lume in care viata in padure reprezinta o obisnuinta iesita din comun, daca ne gandim ca in viata de zi cu zi, ei sunt fel de fel de oameni inclusi in sistem. Dar aici erau ei insisi, acei indieni, acei cowboys, acei eschimosi sau mai stiu eu ce natie de pe Pamant, care se imaginau sa fie atunci cand erau mai mici. Erau toate natiile Pamantului in pielea copiilor de altadata. Erau desculti, cu parul bogat fluturand in vant, erau Ilene Cosanzene si Feti Frumosi (chiar frumosi), erau Peter Pan si Domnul Ciuperca, erau fel si fel de imaginatii din copilarie intruchipate cu un pret de o saptamana in timp. 7 zile erau tot ceea ce isi doreau sa fie. Unii si-au creat din asta un mod de viata. Merg din Festival (cel de la noi din tara s-a numit Transylvania Calling – Gathering of the Tribes) in festival si isi traiesc visul, vad lumea, cunosc oameni noi si frumosi. Si toti au ceva in comun: SUNT cu adevarat fericiti.

Am ajuns intr-o zi ploioasa la 1800 m altitudine. Se vedeau, pe valea de campare, cateva corturi doar. A doua zi s-au descoperit de sub nori o priveliste de vis, impreuna cu o mare de corturi, caravane, dubite, masini sport, carute, catei, purcei si oameni de toate culorile, toate natiile, toate religiile, toate apartenentele filosofice, politice si sexuale. Da, era o masa de oameni, in toate culorile, bucurosi ca se pot cunoaste unii pe altii. Ce mi-a luat privirea a fost faptul ca erau imbracati cu haine facute aproape toate de mana lor, largi, comode. Parul era lung si la femei si la o mare parte dintre barbati. La scena principala, unde duduia din boxe in varf de munte un rave cu tente de chillout, erau adunati, care pe iarba, care dansand, care meditand o multime din aceasta populatie pestrita. Mi s-a facut rusine pentru ca eram printre singurii imbracati “de oras”. Am plecat la cort cu gandul de a-mi sacrifica 2 perechi de pantaloni, ca sa nu mai par ciudat, pentru a incropi ceva mai comod, dar intre timp am renuntat. Toti ne zambeau, toti ne spuneau pe diferite accente “Hello, how are you?”. Nu aveai cum sa nu le zambesti la loc. Mai ales ca majoritatea erau frumosi cu acea sclipire vie in ochi. Prima impresie.

A doua zi, spre seara, am iesit pe carare la plimbare. Ma minuna fiecare. Fiecare om parea ca spune opoveste, chiar si de la departare. M-am asezat langa scena secundara, pe o bancuta ce inconjura un foc imens, in jurul caruia erau stransi 20-25 de persoane, inghesuite unul in celalalt. Mi-era un pic frig, asa ca m-am inghesuit putin in vecina mea, care nu a asteptat mult pana sa imi afiseze un zambet luminos si sa spuna “Hi there neighbour! I see want to join us! Come here!”. Si vrand – nevrand m-am apropiat cu zambetul pe buze (fiind imposibil sa nu zambesti) de un baiat pe care il remarcasem pe cand dansa. M-a servit cu bere din berea lui. M-am incalzit pentru ca nu aveam nici o speranta sa ma apropii de acel tip misto din marginea scenei care atunci cand zambea, lumina pe cei din jur. In afara faptului ca era de o frumusete cum rar intalnesti. Porecla lui era Jono si avea un caine pe nume Poto. Era jongleur din Paris si pornise in calatoria vietii lui, impreuna cu cainele credincios. Acum in Romania, peste o saptamana in Croatia si anul viitor vrea sa ajunga cu Caravan-ul lui in Mongolia. Poate daca imi spunea asta in Paris, imbracat in haine “normale” si cu o tunsura normala (acum avea parul scurt, doar la ceafa ii atarna o codita subtire si lunga, frumos impletita) as fi spus ca e un copil nebun (avea 21 de ani) care viseaza la cai verzi pe pereti. Dar acum il credeam. Era puternic pentru ca era fericit. Isi traia visul. Desi tatal lui era bolnav de cancer, desi se citea nelinistea “de jos” pe chipul lui, desi poate a avut o viata cu mult mai chinuita ca a mea.

Dupa 20 de minute, un francez ma intreaba daca vreau o tigara. Tot frumusel, tot tinerel, ce-i drept un pic mai “normal” imbracat si mai lumesc. Dar cu aceeasi fericire in ochi. M-a invitat sa merg cu el si cu o prietena a lui la scena principala (cu rave). M-am dus, am servit un degetar de votca pe drum. Acolo ne-am pierdut langa foc, pentru ca ma acaparau o multime de povesti auzite din gurile celor care inconjurau focul. Cu Paul m-am intalnit ultima zi. Era obosit, ne-am imbratisat scurt si ne-am urat, zambind, o viata fericita. Am mai cunoscut inca 5-6 persoane cu povesti frumoase.

Plecam cumva scufundat intr-o fericire muta in fiecare seara si adormeam visand, de data asta, ca acesta va fi viitorul lumii. Visul devenit pentru o clipa realitate se cere din ce in ce mai mult a deveni realitate. O societate de oameni fericiti (din diferite motive), oameni care picteaza, creeaza, danseaza, zambesc, se cunosc, mananca impreuna, mediteaza pe un varf de munte cu privirea in zare, fac tot ceea ce vor sau au visat sa faca, responsabili de fericirea celuilalt – toate acestea reprezinta o utopie. Dar traind pentru cateva zile acea utopie, te schimba. Vrei mai mult. Este imposibil sa nu doresti asa ceva. Poate doar daca esti scufundat atat de rau in sistemul in care traiesti, incat gandesti ca orice diferenta externa comparativ cu acest sistem este un lucru “rau”.

Voi adauga si cateva imagini pentru a ajuta textul.

God, is it me or is it just the... boys?

Dupa cum am promis deunăzi, o să dedic acest post extremelor/extremităţilor din specia de care aparţin şi eu. Nu mă exclud, ba dimpotrivă, cu această ocazie îmi fac "mea culpa" cu biciul raţiunii. Multe din aspectele de mai jos poate că îmi surprind câteodată existenţa, complăcându-mă şi zăcând în suculenta vinovăţie poate fără să conştientizez.

Nu am avut şi nici nu voi avea niciodată pretenţia de a fi considerat mai bărbat decât sunt, sau mai inteligent, sau pe un podium mai înalt decât alţii ... sau mai ... stiu eu cum. Dar unele aspecte chiar merită să fie evidenţiate şi luate în glumă, chit că suntem sau nu aşa, chit că ne place sau nu.

Îmi place să mă consider un om care preţuieşte Nimicul. Nimicul în cea mai variată paletă de culori. Mizeria, gunoiul, tot ce e "ieftin", şi discriminat, implicit, fac obiectul preocupărilor mele. "Flori de mucigai" a fost poezia mea preferată. Nu am preţuit niciodată oamenii după haine, idei, pretenţii, bani, rasă, sex, religie, ci după naturaleţea şi farmecul acela propriu, "original" izvorât din Nimic. Din starea 0 a omului. Scormonesc mereu prin "gunoi" în căutarea sclipirii. Câteodată, unele jucării ce par originale, deşi rupte, îmi dezvăluie sub pulberea veche un "made in Taiwan" de toată frumuseţea... şi o abandonez acolo unde era, toată prăfuită, stricată şi uitată de lume. Pentru că îmi spun că îi e mai bine acolo, în gunoi. Apoi, câteodată găsesc câte o verigă ruginită, care, după câteva şmirgheluieli de dosul hainei, mi se arată a fi o fostă mândră monedă romană. O iau acasă, o spăl de noroi, rugină şi alte "intemperii" şi mă bucur de strălucirea ei. O ţin cu mine, să îmi poarte noroc. Şi chiar îmi poartă.

Dar să vorbim de băieţi... că despre asta e postul. Să nu fiu înţeles greşit, nu mă deranjează prostia, mizeria, mândria, decât când sunt însoţite una cu alta, în mod aleator. Şi deci iată ce cred eu că e de râsul/plânsul privitor la rasa masculină:

1. BĂRBATUL ADEVĂRAT (aşa crede doar el)

Pentru că de curând avem un cititor înrăit, nu ştiu din ce cauză, şi care nu ştiu iarăşi din ce cauză foloseşte 2 nickname-uri în loc de unul ("ilovewomen" şi "jo"), unul având un discurs puţn elevat şi altul înfăţişând partea sa mai ... întunecată, am să îmi imaginez acum cum arată Bărbatul echivalent dark side-ului.

[youtube]0wTpeLhRyCg[/youtube]

2. STARUL

Că veni vorba de bărbaţi...

... iaca poznă, ultima invenţie genetică de struţo-papagal flauşat cu aere de bărbat ce s-o scos pe piaţă... sau LA piaţă. A se observa penajul înfoiat, marcă de distincţie CLARĂ a mândriei lui masculine (da, nu mai e la modă să priveşti în pantaloni pentru a detecta urmele testosteronului, pentru că oricum nu ai ce găsi, ci la cap... nu că ai găsi ceva, dar pentru că iese mai repede în evidenţă). A se observa de asemenea poziţia neschimbată a gâtului şi feţei, indiferent de poziţia aparatului de filmat-pozat-futat.

Legendă:

*P.O.R.N.O. = papagal obosit şi răvăşit născut din OB

*C.i.u.f.u = coiţe inutile umflate foarte urât

3. PORNOSTARUL

Şi sub presiune...

Mărgeeeeee-latu' sau Tarrrrzan, care mai deunăzi a căutat prin garderoba mamei în căutarea banilor de ţigări şi a dat peste costumul de gală... Umflat (în pene) cum era, s-a gândit că ar fi bine să îi întindă bikinii mămucii în zona şifonată şi să arate grozăvia pe haifaiv, că doar n-o fi doar o Cheetah pe tot pământul să îl placă. Mă gândesc la biata Jeane şi la bietele liane...

4. ÎNGÂMFATUL... şi degeaba

Deci... când am văzut pozele astea, m-a bufnit râsul instantaneu...

no other comment...

bărbatu' din vis. Vis urât, bineînţeleseles.

5. MANELARUL

Dovada că nu e nimic rău în a asculta manele. Ci doar a te îmbrăca strâmt...

Voi aţi jucat "Braşoveanca" la vreo nuntă? Eu da... E un joc popular în care partenera se preumblă prin faţa băiatului ţinută de mâna dreaptă deasupra capului, de la dreapta la stânga şi înapoi, cu mâna stângă ori în şold, ori ţinută ca şi mâna dreaptă. Partea mai proastă e că daca la joc participă prea multe perechi, se aglomerează şi partenera te cam calcă pe picioare.

Acum imaginaţi-vă ca partenera e prinţesa haurită din imaginea de mai sus... Pe mine mă dor deja picioarele ... si burta... de râs.

6. INACCEPTATUL

Următorul gen din specia masculină care mă calcă pe bătături (de data asta la propriu) e acela care îşi neagă orice simţire şi atracţie faţă de alţi reprezentanţi ai aceleiaşi specii, se ţine cu dinţii de convingeri pe care clar le încalcă cu anumite ocazii. Şi în loc de poză, voi povesti succint ultimele mele aventuri...

Ca pre-faţă, spre a nu fi cumva condamnat fără premeditare, trebuie să specific că pentru mine gay-ul obişnuit, cu poşetă, fular şi manşete la cămaşă... nu prezintă nici un interes sexual. Şi asta nu de mult, ci de când am terminat ultima mea relaţie cu un băiat. Oamenii cu convingeri sexuale ce par mai tari şi mai de nestrămutat decât însuşi caracterul lor, mi se par acum la fel de vinovaţi şi neinteresanţi ca şi homofobii fără creier.

Acum vreo doua luni am cunoscut un tip pe romeo. Să-i spunem Flavius. Tipul mi-a spus printre altele că o face pe bani... În mod normal nu îmi bat capul, dar ceva mă atrăgea să discut mai multe cu el... să văd cum gândeşte, cum trăieşte, etc. Nu condamn pe nimeni pentru ceea ce face, ci doar pentru ceea ce reprezintă ca om. Ba dimpotrivă, în anumite vremuri... ce e drept uitate... am făcut destule lucruri fie din curiozitate, fie din nebunia de încerca sau face ceva ce nu am mai făcut. Printre aceste lucruri, bineînţeles că am fost şi escort... Nu mi-e ruşine să recunosc asta şi nu îmi va fi niciodată. Având această experienţă la bord, mi-am spus că nu strică să îl cunosc pe "colegu' ", mai ales că părea un tip drăguţ şi isteţ. M-am întâlnit cu el cu gândul să îl plătesc pentru o noapte. Mi-am dat seama când a deschis portiera maşinii că nu pot face asta, pentru că m-aş simţi prea umilit şi neatrăgător.

Tipul era mai frumos decât mă aşteptam. Are 18 ani, un corp slăbuţ, dar bine conturat, ochi verzi şi un zâmbet care te face să uiţi de probleme. E unul din acei copii pe care viaţa l-a încercat din greu, şi a învăţat să supravieţuiască şi să se adapteze la orice situaţie pentru a-i fi bine. I-am întins o hârtie de 100 de lei pe care nu s-a sfiit să o ia, şi i-am spus că îmi pare rău, dar nu pot plăti pentru sex, dar totuşi îmi dau seama că are nevoie de ei mai mult decât mine, din moment ce e dispus să îşi vândă trupul. Ne-am plimbat, ne-am povestit trecutul, ne-am hotărât să devenim amici... Am început să ne întâlnim din ce în ce mai des... să ne distrăm împreună... I-am cunoscut prietenii, familia... Tipul poate părea unui alt om ieşit din comun de maliţios, lipsit de respect, ieftin, needucat, manelist, etc Dar pe mine nu mă interesau aspectele astea faţă de ceilalţi, îmi plăcea că mă respectă cum se pare că nu respecta pe mulţi şi că mă acceptă în viaţa lui din plăcere. Într-o seară i-am spus că mi-ar părea rău ca peste timp să ştiu că mi-a scăpat din pat un tip aşa fain ca el... şi mi-a spus că "bem... şi vedem ce iese". A ieşit fain... Povestea s-a repetat de câteva ori nu numai la iniţiativa mea... şi începusem să cred că tipul a ieşit din sfera "heterosexualităţii ne-pătate decât de serile în care o făcea cu clienţii pe bani". Cu mine se simţea bine, în largul lui, nu era nevoit să facă ceva ce nu dorea... dar totuşi îşi spunea şi îmi spunea că lui îi plac numai fetele... E adevărat că îi plăceau... cel puţin sexual, pentru că fizic îşi petrecea mai mult timp cu mine decât cu prietena lui... Ceea ce m-a făcut să şi cred că Flavius poate mai mult, poate să treacă peste bariera "sunt hetero". Şi asta, pe lângă faptul că scăpasem de obsesia mea din ziua când l-am cunoscut, că dacă va sta vreodată cu mine, va sta din interes material şi nu din plăcere. Au fost multe motive să cred că nu dorea nici un avantaj material din partea mea. În primul rând că cheltuia cu mine banii de care avea atâta nevoie... şi pe parcursul prieteniei noastre pot să spun că a fost vorba de mai mulţi bani decât câştig eu pe lună. În al doilea rând că mi-a returnat până şi banii de benzină pe care o consumam când ne plimbam... cu toate că ştia că firma la care lucrez îmi decontează consumul de carburant. Apoi... alegea uneori varianta să doarmă cu mine în maşină decât acasă la sora lui...

S-au scurs astfel aproximativ 2 luni, dacă nu mă înşel, în care chiar pot să spun că m-am simţit excelent. Nu trecea o zi fără să ne vedem măcar la o plimbare prin oraş. Încet am început să ţin foarte mult la el. Nici nu îmi puneam problema că el nu se simţea ataşat de mine... Mi-am pus probleme doar când la un moment dat m-a dezamăgit de faţă cu un amic al meu, zdruncinându-mi încrederea. Pe scurt, vrând să crească în ochii acelui amic al meu şi vrând să se răzbune pe faptul că îi povestisem aceluia despre el, i-a îndrugat nişte prostii pe care le aiurisem şi pe care ştia prea bine că nu voi fi niciodată de acord să le văd realizate. M-am hotărât, după o zi de tristeţe cum n-am avut de mult, să încetez orice tangenţă cu el. I-am comunicat acest lucru şi i-am urat fericire în continuare. După 2 săptămâni fără el mă obişnuisem... ignoram mesajele lui că vrea să vorbim, să clarificăm lucrurile, îi ştersesem numerele de telefon şi chiar mă dezgusta gândul că îl voi mai revedea vreodată. Probabil mi-a fost uşor şi pentru că am fost plecat în Constanţa.

Imediat reîntors în Timişoara, am fost curios să îi aud motivaţiile. Şi mi-a spus doar că îi pare rău. A fost mai sincer decât dacă îmi povestea tot felul de teorii şi motivaţii... şi m-am hotărât să ne reluăm petrecerea timpului împreună. Până în ziua în care mi-am dat seama că e rece la "scăpările" mele de alinturi... pupăceli... şi alte chestii care l-ar fi făcut să conştientizeze că suntem mai mult decât prieteni buni. Pentru că de obicei avea o scuză... ba că eram beţi, ba că eram "în somn", ba că... vrea doar să îmi facă mie plăcerea... Acum... nu mai putea să aibe portiţa din spate... Se vedea nevoit să aleagă între un refuz categoric şi acceptarea în totalitate a situaţiei delicate în care ne aflam amândoi... I-am cerut să fie sincer... şi să îmi spună dacă va fi mereu aşa rece... Şi a fost... sincer... atât de sincer pe cât e dispusă mândria lui să fie... Mi-a spus că nu va putea dărui niciodată mai mult şi că îl deranjau micile dulcegării la care îl "supuneam".

Am luat din nou hotărârea să încetez orice tangenţă cu el, pentru că altfel aş deveni penibil... şi mi-aş putea face rău cu mâna mea. Nu e prima dată când mă confrunt cu aceeaşi problemă. Primul meu prieten era la fel... La început am fost şi eu la fel... Dar nu mi-a trebuit mult timp să accept că a fi cu el e plăcut şi că ceea ce îmi place, nu pot considera a fi anormal. Am întreţinut această stare descrisă mai sus cu Adi, primul băiat din viaţa mea, timp de trei ani. Apoi a plecat în Italia... şi după 1 an am început să vorbim iar... şi să mi se destănuie că s-a acceptat 100 %, că ar da timpul înapoi, că dacă ar putea, ar fi iar cu mine... Din păcate pentru trecut, e prea târziu. În afară de atracţia sexuală, ideea de a-l revedea nu îmi mai provoacă nici un sentiment. Mi-e indiferent.

Astfel... această de categorie de băieţi, care simt ce simt şi eu, dar NU VOR să creadă sau să îşi accepte, deşi e cea mai atrăgătoare categorie pentru mine, mă calcă rău pe bătături, pentru că până la urmă mă face să recunosc că singurul vinovat în toată această poveste sunt eu, pentru că sper şi aştept prea mult de la oameni.

7. EMO-ul... nu ştiu dacă e bine să introduc categoria asta în regnul masculin... dar... hai să judecăm pur ipotetico-biologic...

Păcat că nu au coiţe să se taie... de tot. Atâta dramă, atâta suferinţă... PENTRU CE?

8. HETEROSEXUALUL CONVINS

Ăştia care "se prostesc" "la panaramă" şi apoi ies prin parcuri şi fugăresc "jegoşii de gay". Numai în grup, pentru că singuri le e frică. Frică să nu fie tentaţi...

God, is it me or is it just the girls ???

În fiecare zi îmi repet aproape obsedant în minte întrebarea "Şi totuşi, oare sunt nebun eu?"... Fără efect însă. Apoi ajung acasă, mai aflu o ştire, mai un ochi aruncat pe ici pe colo... Şi iar concluzia: sunt misogin.

Să vedem de ce...

1. [youtube]nhxBTKiOTAg[/youtube]

si vine si raspunsul (atat de inteligent pe cat se poate in astfel de situatii):

[youtube]lbc-z3e7LRs[/youtube]

2.

Femeile sunt feline periculoase, de casă ce e drept, dar care din când în când se târăsc pe covor cu partea abdominală inainte si inapoi. În caz că nu au parte de covor, sunt deosebit de irascibile şi uneori violente. În astfel de situaţii se recomandă peria de covoare.

3.

Puternice crize de personalitate se manifestă de asemenea şi în cazul în care animăluţul respectiv nu este dus regulat (da, în mod regulat) la un cabinet de curăţat gheruţele, pentru curăţare, vopsire şi gletuire, ataşându-i-se apoi protecţii metalice gen cârnăţar, ca în imaginea de mai sus.

4.

Unele specii, mai sensibile, trebuiesc duse la plimbare, recomandabil prin mall-uri, o acţiune numită de ele "shopping", care poate dura de la 1 oră până la 12 ore. Se recomandă locurile unde predomină culoarea galben-auriu, argintiu sclipitor sau roşu, cu miros dă şanel sau harmani. Animăluţele în discuţie îşi schimbă imediat coloritul penelor, după mediul ambiant, acest lucru putând fi verificat (în caz că nu observaţi diferenţa) printr-o enumerare succintă a banilor ce v-au mai rămas în portofel. Se ia astfel sorcova-papagal-felină şi se duce la următorul etaj-departament al mall-ului în discuţie, cel pentru haleală. Asfel ajungem la puctul

5.

Cu ce hrănim bestia? Poi... după principiul "Tot ce îmi pică în mână bag în gură", felina mică (oare?) şi rea se descurcă singurică şi în situaţii limită. Mare atenţie însă la faţa de masă, pentru că riscă să fie confundată cu cearceaful (după ospăţ). Se recomandă curăţarea cocinei mesei şi împrospătarea cu paie uscate şi noi. Pentru suc, normal.

6.

Şi dacă nu v-a fost de ajuns contactul cu albia de porci, se poate aranja şi asta dacă ne ghidăm după ce zice fătuca-bazooka asta pe poza ei. Dar mă întreb: are ceva cu poza de a asociat-o cu aşa vorbe grele sau are ceva cu ceva exemplare din specii diferite?

La naiba sora-mea, nu vrei sa te iau de barbat?!?!?

7.

Atenţie mare la spălare: Dacă frecaţi prea mult la bietele animale, le iese culoarea. Dacă nu frecaţi prea bine, va rămâne pătată. Sper că de la machiaj... Recomandabilă este spălarea prin înmuiere repetată , scufundare timp de 3-4 ore, albire cu clor şi uscare la presă. Citiţi eticheta înainte de a introduce boarfa haina la maşina de spălat. Dacă pe ea e un X mare, atenţie la broscuţele ce sar din cadă! Pot provoca bubiţe. Pe cur.

Oak!

8.

Animăluţele de companie au tendinţa, din lipsă de neuroni discernământ, să se învârtă curioasă printre tot felul de fire electrice, aparate electrice, leptocuri, etc, care dau impresia de inteligenţă/bogăţie/putere. NU LĂSAŢI ANIMALUL ÎNTRE PREA MULTE APARATE ELECTRICE. De la suprasarcină s-ar putea ca circuitele şi aşa foarte şubrede să cedeze şi să ia foc. Nu aţi vrea să vedeţi un aşa bibelou arzând în flăcări.

(Fată eşti nebuna fatăăăă??? Tu vrei să zică ăştia că eşi Dexter şi să te futre în Ţara Dorcilor, fatăăă???)

9.

Puteţi alege una dintre variantele de igienă dentară. Având în vedere că biluţe speciale de absorbit mirosuri pentru această rasă încă nu s-au inventat, puteţi alege între "always" şi telefonul cu vibraţie.

10.

Şi finaly: Cireaşa de pe tort. Sau cârnatul de pe bidon.

NO COMMENT (doar o dedicaţie: pentru toţi bi, aşa să vă dea Dzeu!) :)

* mai sunt şi specimene albinoase, foarte rar întâlnite, care fac excepţie de la reguli :)

**voi reveni cu partea a doua, dedicată tot femeilor, dar de sex opus, şi a treia, dedicată cocalarilor, pe care toţi îi iubim şi îi ocrotim.

Sigla de Renault...

Pentru că am promis cuiva (pentru care nu pot rămâne indiferent) că voi aborda subiectul despre forma siglelor de la Renault, am să încerc să fac o scurtă sinteză a tot ceea ce îmi trece prin cămăruţa nu prea aglomerată de neuroni aflată în creştet, despre acest subiect.

Nu ştiu de ce, dar de când mă ştiu am simţit o mică aversiune faţă de reprezentantele Renault. Da, recunosc, aproape inconştient, respingeam orice contact mai intim cu ele, orice invitaţie în tufele din spatele blocului, pentru că am crescut într-o familie cu PREA mult bun simţ şi mersul cu fetele în spatele blocului era unul dintre subiectele tabu la masa rotundă. Nu am ştiut ce înseamnă Renault până târzior tare, moment în care am rămas uimit şi am scuturat de câteva ori din cap a nedumerire. Nu ştiam nici măcar cum se scrie. Ştiam numai cum se aude… şi stiam în sinea mea că nu îmi va plăcea niciodată, decât poate pentru a mă lăuda cu “maşina” mea cea nouă.

De ce nu îmi plac Renault-urile? Mi-am pus întrebarea asta de n ori. Mi-am dat o mie de răspunsuri, şi nici unul nu e pe deplin satisfăcător.

Mi-am adoptat o idee rasistă prin care spun că ele, Renault-urile nu sunt bune decât de f… şi de prăsilă. Asta ar fi varianta instinctivă şi barbară a expunerii a ceea ce simt cu privire la această marcă. Dar mai sunt şi excepţii… care, normal, întăresc regula. De-a lungul scurtei mele vieţuiri, am întâlnit foarte puţine femei care să mă impresioneze. Prin inteligenţă, caracter, personalitate, hotărâre, etc… Şi cele care m-au impresionat… erau aproape bărbaţi.

Sunt convins că femeia, ca imagine, a avut de suferit de la începutul timpului până azi. Probabil că bărbaţii, ca fiind majoritari în ţinerea frâielor lumii de la începuturile ei, au subjugat femeia într-atât încât chiar şi astăzi o egalitate perfectă între sexe este aproape imposibil de conceput, cel puţin pentru bărbaţi. Nu vorbesc ca specialist, e pur şi simplu părerea mea. Cred că într-atât a fost femeia de oropsită cu jugul naşterii, încât rolul ei primordial în lume, în accepţiunea bărbaţilor este acela de a procrea şi a creşte plozi. Nimic altceva. Femeile nu au voie să gândească, să conducă lumea, să creeze altceva decât copii, nu au voie să iasă seara din casă, pentru că trebuie să aibă grijă de copii, trebuie să gătească, într-un cuvânt, au datoria de a asigura perpetuarea speciei fără drept la replică. Aaa nuuuu , nu le iau apărarea. Doar desfăşor câteva realităţi din “Tora”. Dimpotrivă, şi eu le condamn. Ştiţi de ce? Pentru că se complac în situaţia lor. Se lasă subjugate de cireada de tauri. Sunt într-atât de supuse încât au început chiar să creadă ce spun bărbaţii. Să creadă că ele mai mult de atât nu sunt în stare. Au început să creadă că sunt, şi - ce e şi mai grav - chiar să fie proaste. DA. PROASTE. Sunt atâtea femei proaste în lumea asta încât am început să cred că e ceva genetic. Doamne fereşte, nu am spus că bărbaţii sunt prea deştepţi faţă de ele, dar cel puţin le domină. Şi nu e vorba de dominare fizică.

Vorbele “din bătrâni” … cum că “bărbatul are voie să umble cu alte femei, dar femeia trebuie să ţină de casă, altfel riscă să fie renegată de societate… sau “femeia îşi are locul la oală, nu la şcoală”… vorbele astea au pătruns adânc în conştiinţa colectivă, astfel încât orice abatere de la aceste concepţii apare ca o anormalitate.

Personal, nu ştiu ce am cu Renault-ul. Dar e clar că mă enervează mai repede decât cealaltă rasă. Poate nu am destulă răbdare. Poate am nevoie de oarecare dominare şi dependenţă şi nu o găsesc la ele. Poate mi-e frică de delicateţea lor. Poate nu am răbdare să ud florile. Poate e o cale prea simplă. Poate nu îmi place normalitatea. Poate am în sânge vreun microb care mă face imun la farmecul feminin. Poate mi-a furat vreuna în copilărie vreuna din rochiţele pentru păpuşi pe care le “cream” din ciorapii lui frate-miu. Nu ştiu de ce.

Cert e că în prezenţa unei femei nu am simţit niciodată interesul pe care îl manifest faţă de un băiat. Experienţele sexuale nu au fost niciodată “WOW”. Şi niciodată nu am putut fi EU.

Cu un băiat pot fi şi cel mai bun prieten, şi amant şi coleg şi… Cu o femeie nu poţi fi toate deodată. Dacă ai o iubită, trebuie să ieşi în oraş cu băieţii… sau să stai la muncă peste program, ca să poţi fuma fără să îţi facă capul baniţă acasă pentru că arzi banii familiei… dacă umbli de mână cu ea pe stradă, o să ai 3 ore de discuţii nocturne din cauză că te-ai uitat insistent la chelneriţa de la terasa din centru… etc etc etc

Familia a devenit o adevărată tradiţie la modă. dacă nu te însori nu eşti normal. Femeia a început să se muleze după preferinţele familiei în ceea ce priveşte gusturile la băieţi… şi invers… Chit că peste 2 ani îţi dai seama că nu suporţi să stai lângă “aleasă”. trebuie să te însori, că aşa cere datoria socială… aşa cere familia… şi până şi tu începi să crezi că însurătoarea e o datorie, o necesitate. Nu dom’le, nu e bine pentru mine.

Asta am eu cu Renault-urile.

Va urma…

Iulian

zbye

Şi băieţii plâng câteodată...

Negarea... principala trasatură a "bărbatului". A bărbăţiei învăţate. Citind câteva rânduri, mi-am amintit de filmul "300". Şi cum învăţau tinerii spartani să devină bărbaţi.

Erau puşi de mici să se bată, erau învăţaţi să nu aibe milă, să nu ierte, să fie hotărâţi, erau lăsaţi în pustietate ca să supravieţuiască fiarelor sălbatice şi vicisitudinilor naturii. Şi dacă supravieţuiau, erau acceptaţi ca adevăraţi bărbaţi. Nu s-a schimbat nimic.

Societatea educă masculinitatea. Suntem îndobitociţi de mici că un bărbat adevărat nu plânge niciodată. Suntem învăţaţi că un bărbat adevărat nu suferă, nu are emoţii, nu iubeşte (ca o femeie), un reprezentant adevărat al masculinităţii trebuie să fie dur, nemilos, hotărât...

De aici, scuzele pentru lucruri mult mai grave din punct de vedere moral, curg de-a valma... De exemplu, un bărbat dur şi hotărât este îndreptăţit câteodată, spune "morala" societăţii, să pună piciorul în prag în familie... şi să îşi lovească părinţii, soţia, copiii, rudele...

Un bărbat adevărat este capabil să îşi înşele iubita fără părere de rău, este în stare să declare iubire veşnică în faţa altarului mai multor femei... pentru că e bărbat ... şi se crede îndreptăţit. Dacă mergem mai departe cu gândul, ne putem imagina câţi bărbaţi îşi reprimă sentimentele, suferă în tăcere, astupă cu un căluş murdar gura sufletului care vrea să strige către cer. Sentimente reprimate, adevăruri construite cu grijă prin autosugestie, suferinţe înăbuşite, sentimente care ies la suprafaţă de multe ori în cele mai violente şi imorale moduri posibile... Se spun atâtea minciuni, încât nici nu se mai ştie care e adevărul. Şi fiecare începe să creadă minciunile proprii sau ale altora, din frica de împotrivire, de instabilitate.

Şi dacă vreun bărbat dă dovadă de iubire, de simţăminte înalte, de simţ artistic, de sensibilitate, de fidelitate, de milă, de blândeţe, acesta e imediat refuzat în tabloul reprezentanţilor masculinităţii. Ba chiar imaginea lui este asociată cu imaginea femeii. Pentru că ea este percepută încă de la începutul lumii ca fiind partea slabă a umanităţii, partea sensibilă, partea visătoare, care nu prea are legătură cu realul, terestrul. Partea care fără sprijinul bărbatului nu ar putea străbate greutăţile vieţii, zice-s-ar.

Sau şi mai nou, bărbaţii nu pot iubi bărbaţi. Negare. Această urzeală care a constituit mereu credo-ul oricărui mascul "feroce". Negarea. Nu se poate. Un bărbat în primul rând nu poate iubi decât o femeie, iar apoi un barbat nu iubeşte la fel ca şi o femeie. Aceste cuvinte îmi ajung la urechi din ce în ce mai des. Doi bărbaţi? nu. Nu se poate. Şi pentru că nu se poate, ei sunt împotriva naturii, împotriva firii, împotriva moralei, împotriva lui Dumnezeu şi împotriva mai ştiu eu cui... Nu. Nu se poate. Unul din cei doi trebuie să îşi asume rolul de femeie. Prin orice amănunt. Sau oricare. Aşa crede lumea, majoritatea dominată de imaginea masculinului. "Trebuie ca cei doi parteneri, care, fie, să spunem că se iubesc, să îşi asume unul din roluri... de bărbat sau de femeie" e primul gând la constatarea legăturii între doi bărbaţi. Altfel nu se poate? Se pare că lumea, chiar şi lumea gay, nu concepe că se poate.... se poate din orice punct de vedere . Şi asta din cauza aceeleiaşi obsesii a masculinului manufacturat în conştiinţa colectivă de-a lungul timpului. şi, indirect, din cauza obsesiei femininului.

Şi femininul ajunge să fie potenţat, însă numai datorită faptului că prezintă interes pentru partea dominantă a societăţii, "masculinitatea". Femininul apare ca fiind slab, tocmai pentru că aşa vor masculii să fie. Şi culmea e că femininul s-a adaptat în timp şi în marea majoritate, şi-a însuşit rolul de "slăbiciune". Iar dacă cineva, de o parte sau alta are îndrăzneala să considere altfel sexele decât ceea ce reprezintă ele acum, e anatema.

Ce e mai grav e că şi oamenii care ar trebui să înţeleagă cel mai bine diferenţele dintre conştiinţa colectivă şi conştiinţa personală şi să ignore împotrivirile morale ale societăţii, oamenii care stiu ce înseamnă legătura dintre persoane de acelaşi sex, tocmai şi aceştia îşi însuşesc aproape inconştient aceleaşi tabu-uri legate de masculin-feminin ale societăţii. Tocmai ei se văd în postura de a poza ca barbaţi sau ca femei în diferite decoruri mai mult sau mai puţin colorate. Niciodată nu este acceptată o cale de mijloc. Pentru că într-o lume a sexualului şi a vitezei, asta contează cel mai mult: dacă eşti bărbat (dur, puternic, nepăsător) sau dacă eşti femeie (sensibil, slab, iubitor). Astfel apar delimitări stricte între activ şi pasiv (convinşi, dom'le), termeni ce şi-au extins într-un mod cu totul ciudat însemnătatea şi în aria spiritualului. Astfel, dacă eşti dur înseamnă că eşti activ-bărbat, iar dacă eşti fricos înseamnă că eşti pasiv-femeie... şi vice-versa (cu exagerările de rigoare). Atât de importante au ajuns aceste nuanţe sexuale... atât de mult influenţează "masculinitatea" din gândul colectiv... încât ajungem să credem că dacă facem dragoste într-un fel sau altul, suntem femei sau bărbaţi, după imaginea arhetipală.

Eu unul ştiu că sunt bărbat pentru că aşa a vrut natura să fiu, şi nu din alt motiv.

Dar ... şi băieţii plâng câteodată.

Un alt fel de Rai

Ploaia stearpă se abate către pământul rece. Rece acum, după ce am văzut cerul . un alt cer, un alt fel de Rai. Proiectez încet în minte pelicula roasă nu de vreme, ci de ciudă. De ciudă că Raiul meu este mereu departe. Raiul meu fuge mereu de mine, mă lasă să alerg, să mă chinui să îl ating, să am senzaţia că îl ţin strâns în palme, ca mai apoi să se de topească precum o meduză translucidă în soare şi să alunece printre degetele învineţite de atâta strânsoare, de atâta disperare.
Mă aplec şi sărut pământul rece. Pentru că e mai rece decât Raiul meu. E mai rece dacă te înrădăcinezi şi îl laşi să te prindă, să te împiedice în a-ţi continua fuga spre Rai. Îl sărut pentru că nu mă opreşte. Şi că mă lasă să văd cât de cald e Raiul meu.

Am văzut un alt Rai. Un suflet s-a oprit şi el din fuga lui şi mi-a arătat poze din Raiul lui. Poze, pentru că vorbele lui nu ajung la urechile mele. Nici nu cred că ar fi putut, cuvintele lui, să aibă aceeaşi putere ca şi imginile pe care mi le-a cioplit adânc în minte. Nici nu ştiu dacă toate cuvintele din lume au puterea zâmbetului şi curăţiei lui ce le-am văzut prin mica fereastră ce mi-a deschis. Raiul lui mă ademeneşte. Pentru că seamănă prea mult cu Raiul meu. Conexiunea dintre cele două e atât de puternică încât mă arde gâtlejul când încep să vorbesc despre asta. Mă dor ochii dacă îi închid să îmi imaginez ceva. Mă dor toate fibrele corpului dacă mă gândesc la el. La Raiul lui... La celălalt Rai...

*Rai - punctul imaginar spre care aspira toate inflacararile sufletului la un moment dat in viata.
*Pamantul - cerebralul, intelectul, constientul...
*El - un alt "eu" savurat in ochiii linistiti ai "eu"-lui constient.
*Cuvintele, imaginile - puterea de impacare cu sine, impacarea cu orice "eu" ivit din negura vietii
*Cel din imagini nu e un "el", ci un alt "eu". Descoperit prin el.