Doctore, îmi pare rău... Eu am fugit din spital !

Nu ştiam dacă să scriu sau nu. de ruşine. dar nu mi-e ruşine de ceea ce simt. aşa că... uite ce îmi trece prin cap:

În fiecare zi cred că ne trezim altfel. Nu ştiu cine sau cum hotărăşte modul în care ne trezim. Poate mintea, poate o putere de deasupra noastră. Dar ştiu sigur că de un an jumate mă trezeam iubind acelaşi om. Chiar dacă judecând la rece poate nu era nimic decât o provocare, poate era dorinţa de a realiza imposibilul... Poate ... chiar iubeam. Sau mă prefăceam că iubesc. Sau mă prefăceam că sunt un suflet nobil. Şi nu sunt. Poate că el e un suflet mult mai nobil şi inocent tocmai pentru că nu are mustrări de conştiinţă şi acţionează mai mult din instinct, mai mult din legile simple pe care le-a învăţat în chinuita (cel puţin aşa îi place lui să se autovictimizeze) lui viaţă.

Dar azi m-am trezit ca niciodată. Spun imediat cum. Alte dăţi mă trezeam obosit. Obosit să caut să înţeleg, obosit să neg ce simţeam sau ce vedeam, obosit să mă autoeduc spre a înţelege mai bine şi pentru a iubi mai mult. Alte dăţi mă trezeam trist. Pentru că primeam un surogat care îţi lasă un gust amar. Atât meritam? Un înlocuitor? Dar merit ceva? Alte dăţi mă trezeam nebun. Cu chef de viaţă, cu sau fără el. Încet încet îl antrenam şi pe el în angrenajul întâmplărilor hazlii sau interesante. Şi apoi se lăsa o linişte mică. Probabil pentru aplauze? Şi comedia se termina. Şi ea şi rolul ei de a asigura uitarea şi abaterea de la atenţia realităţii. Actorii ieşeau şi se retrăgeau la cabine mai trişti decât toţi cei care asistaseră la spectacol la un loc.
Alteori mă trezeam cu chef... Şi el era sau nu era. Avea sau nu avea chef... Uneori fugea... uneori îşi lipea piciorul de piciorul meu. Sau lăsa capul pe umărul meu când mă roteam spre el. Sau se întorcea cu spatele încruntat. În somn sau treaz. Trist sau bucuros. Niciodată nu ştiam sigur. Dar DE FIECARE dată mergeam până la limită sau până la capăt. La început până la capăt pentru amândoi... apoi... când am văzut că el nu mai ajunge la capăt, am preferat să nu mă intereseze. Da, spre ruşinea mea, hormonii puneau stăpânire pe mine în aşa hal încât nu îmi mai păsa decât de linia mea de finish. Doar a mea. Pe a lui o lăsam aşa, la latitudinea lui. Şi niciodată nu a insistat să nu o las aşa. Nu ştiu dacă se supăra sau nu. Dar ştiu că nu era bine. Ba chiar era din ce în ce mai rău. De fiecare dată era mai rău. Mai sec, mai livid, mai fără chef. Doar din când în când observam la el o urmă de regret şi o chinuială mică să aducă în prezent plăcerea de la început. De plăcut... începuse să îi placă aproape în mod automat. Corpul lui era ca un automat care răspundea la apăsarea unor butoane pe care le descoperisem. Rareori se defecta să nu raspundă. O dată sau de două ori doar a fost defect.

Alte ori mă trezeam pur şi simplu. Nu ştiam unde sunt, ce sunt, ce cred, ce fac, nu ştiam nimic. Şi doar aşteptam. De la el sau de la destin. Aşteptam să se întâmple ceva care să mă facă să îmi dau seama ce e cu mine şi cu viaţa mea. Şi de multe ori aşteptarea era grea, atât pentru mine cât şi pentru el. Poate pentru el era mai greu, pentru că el nu avea nevoie de cuvinte sau fapte ca să mă citească la fel cum citeşti o carte, mai bine zis o broşură, care e mai uşor de citit.

Dar ca azi nu m-am trezit niciodată. Niciodată.
M-am trezit ca un copil abandonat într-un orfelinat. Să fi adus el oare în casa mea şi a lui acea atmosferă din orfelinat? Oare aşa se simte el mai bine, mai în siguranţă? Oare a vrut să reproducă momentele care i-au marcat viaţa, ca să înţeleg ce simte? Oare nu ştie că am citit din sufletul lui asta încă de la început? Oare era nevoie să mă lipsească de tot de iubirea mea, a lui, de orgoliu, de principii, de reguli morale? (Mă întreb cumva dacă nu cumva mă victimizez şi eu ca şi el.) Sau oare aşa se simte el acasă? Fără iubire, cu copii ca el lângp el, neiubiţi, de care să le fie oamenilor normali milă...? HEY, OAMENI NORMALI, SĂ NU VĂ FIE MILĂ, MĂCAR DE MINE. Nu îmi place mila. Şi eu cu mâna mea am făcut tot. M-am încăpă
ânat să înţeleg TOT de la început. Şi am încercat imposibilul. Da. Ar fi fost izbânda vieţii mele. Meritul meu. Lupta cu iubirea. Şi aş fi dobândit premiul cu siguranţă dacă el nu ar fi vâzut asta în intenţia mea. Şi nu m-a lăsat să câştig. Nu că aşa a simţit. Aşa a vrut mai mult, pentru că oricum nu se prea preocupă de ceea ce simte. Simţirea pentru el nu este importantă. Simţirea este cea care te face să suferi, te face să nu fii complet, să nu fii fericit tot timpul. Şi o înlătură. Din viaţa lui şi din viaţa celor din jurul lui. Vrea să îi ajute poate să fie fericiţi. Să fie oare simţirea marea boală a omenirii? Să fie oare iubirea marea problemă, marea epidemie a omenirii? De care nu poţi scăpa dacă te prinde? Şi de care trebuie să te vaccinezi non-stop ca nu cumva să te îmbolnăveşti şi să suferi? Să suferi... Ţi-e frică să suferi puiule?
Şi cum spuneam, azi m-am trezit abandonat. De tot. Dacă m-am trezit asemănător, mă convingea el subtil că nu e aşa, că doar am visat urât. Şi nu mă lua în braţe pentru asta, dar mă mângâia cu privirea.
M-am trezit ca într-un salon de la psihiatrie, din aripa "irecuperabili", uitaţi de medici, uitaţi de asistenţi, părăsiţi aşa pe marginea patului, imobilizaţi la mâini şi picioare, lângă noptiera albă, spălăcită, lângă care doctorul specialist lăsa medicamentele în mizerie, şi pleca înainte să se trezească pacientul, ca nu cumva să nu mai aibe încredere în dom'nu doctor, să creadă că domnul doctor îi vrea doar binele, nu să îl şi sedeze. Atribuia pilulele cu sedative asistenţilor livizi ce se perindau pe holurile spitalului ca nişte căţeluşi, dar fără trăire, fără culoare. Vroiau doar să fure meserie. Să Înveţe cum reuşeşte medicul specialist să reabiliteze, cel puţin pentru o perioadă (şi ce dacă) o persoană bolnavă... de iubire. Fuseseră vremuri mai bune, ca acelea când domnul doctor avea timp. Pe lista lui nu erau alţi pacienţi şi neavând ce face, îşi petrecea mai tot timpul cu mine. Şi eram fericit că o aşa mare somitate în medicină petrece timpul cu mine, că vrea să mă ajute şi să mă înveţe cum e să fii fericit fără să fii bolnav de iubire. Din când în când făceam crize şi era nevoit să mă sedeze. Să îmi ofere surogatul fericirii de care vorbea. Era viziunea mea. Şi îmi întindea pastila cu răbdare şi îmi spunea cu ochi blânzi să o arunc pe gât şi să închid ochii şi să mă relaxez. Mergea apoi în cabinetul lui şi vărsa o lacrimă, pentru că a fost nevoit să ofere acel înlocuitor de viaţă. Dar ştia că altfel nu se poate. Altfel ar rămâne fără nici un pacient şi probabil ar fi dat afară din spital pentru malpraxis. Regreta, i se vedea în ochi, dar continua să petreacă mult timp cu pacientul pe care pe lângă compasiunea pe care o avusese de prima dată când acesta se arătase în pragul spitalului îngrijorat de boala pe care o avea şi pe care vroia să o vindece. Dar era o formă mai uşoară a bolii, oricum pe cale de autovindecare. Sau de obişnuinţă.
Doctorul nu mi-a spus niciodată, decât în timpul crizelor acute, că prima dată când venisem la spital, eu, pacientul, mă minţise că boala e gravă. Nu. Avea nevoie de pacienţi. Avea nevoie mai mare de pacienţi decât aveam eu nevoie de vindecare. Avea nevoie de pacienţi ca să îi facă să simtă ceea ce simţea el, ceea ce considera dealtfel şi că e normal. Nimic. Şi astfel că relaţia doctor-pacient fusese provocată, de comun acord consfinţită, şi cel mai grav, întreţinută cu sedative de către doctor.

Din când în când pacientul se trezea în salon cu încă un nebun. Care îi spunea mereu şi mereu că ei 2 nu sunt nebuni. Că doctorul e nebun. Sau cel puţin ne minte că suntem nebuni. Îmi devenise simpatic şi drag acest coleg de salon. El nu venise să se trateze. Nu era bolnav... Venise undercover, să ajute pacienţii asupriţi de doctorul nemilos şi rece. Dar cu timpul am început să cred că era şi el nebun, ca şi mine. Că trăieşte mai multe realităţi... Că se visa afară, în libertate, dar de fapt era captiv aceleiaşi boli necruţătoare.
Relaţiile dintre mine, pacientul, şi el, doctorul se înrăutăţeau pe zi ce trece. Medicul ajungea încet încet la capătul răbdării. Observase că tratamentul prescris nu face decât să agraveze situaţia şi din ce mărea mai mult doza de sedative, pacientul devenea din ce în ce mai dependent de ele şi de el, doctorul, şi crizele erau din ce în ce mai grave. Ajunsese chiar, când observa lipsa doctorului din spital, să rupă legăturile cu care era legat de pat, şi răvăşit, să alerge pe holurile spitalului cu ochii bulbucaţi de nelinişte şi nesomn, şi să întrebe pe toţi, pe ceilalţi pacienţi şi pe asistenţi, dacă nu cumva l-au văzut pe doctor, că avea nevoie disperată de el. Pacienţii şi asistenţii îi spuneau doctorului tot ce se întâmpla în spital. El zâmbea mândru, dar apăsare de pe umeri i se lăsa încet încet pe inimă. Era o situaţie aproape insuportabilă, deranjantă. Asistenţii deja începuseră să se întrebe dacă doctorul e atât de bine pregătit pe cât credeau ei, dacă nu cumva are şi el o undă mică de nebunie. Poate nu s-a protejat cum trebuia, poate nu îşi făcuse toate vaccinurile în ultima perioadă.
Dependenţa pacientului devenise atât de mare, încât doctorul se hotărî subit că nu mai poate să se ocupe de cazul acestui pacient, şi trebuie să privească senin la celelalte saloane pline ochi cu pacienţi, de care trebuia să se ocupe.
Dar a doua zi când el s-a decis să facă acest lucru, pacientul a lăsat pe patul unde stătuse imobilizat un bilet: "Îmi pare rău... pentru tot, doctore. Eu am fugit din spital". Se hotărâse şi el, odată cu informaţia ce o simţise telepatic, că nu mai e chip să apese inima şi umerii doctorului cu boala lui, care oricum, nu se putea trata. A mers acasă.
Şi nu a visat nimic, pentru prima dată după un an jumate.

GazFest 2008

Am primit pe adresa redacţiei mai multe cereri de promovare a GazFest 2008. (Îmi cer, scuye, am activat tastatura românească şi în loc de "Z" scrie "Y" şi invers... şi nu ştiu cum se dă înapoi...), aşa că, după obişnuita păruială între redactori, care să scrie acest articol, am câştigat titlul de autor, cu sacrificiul pierderii câtorva smotocele de păr. Sper să îmi mai rămână câteva şi pentru dăţile viitoare.

Începem aşadar prin a spune că reclama pe acest site se plăteşte, pentru că nu a fost proiectat în acest scop şi ne este greu să integrăm modulele de publicitate online. Astfel că solicitanţii acestui articol se pot adresa administratorului pentru plata cu bilet la ordin... Dacă nu sunt posibilităţi din fuondurile europene, ne putem descurca si cu câteva cutii din obişnuitele LovePlus Lubricant Gel, sperăm neexpirate pînă să ajungă la destinaţie.

GazFest 2008 va fi deci un prilej de bucurie pentru noi toţi (şi toate) . Organizatorii spun că "este o acţiune pro-activă prin care atragem atenţia asupra drepturilor pe care persoanele LGBT (lesbiene, gay, bisexuali, persoane transgender/transsexuali) le au." Cu alte cuvinte, este o acţiune ce promovează activii, probabil din cauză că este o specie pe cale de dispariţie, şi se atrage atenţia asupra faptului că toate speciile gay au drepturi... de exemplu, au tot dreptul să îşi etaleze perucile pe bulevardele Bucureştiului.

"GayFest este în primul rând un eveniment al comunităţii LGBT, însă alături de noi vin în fiecare an multe persoane heterosexuale care ne susţin şi cred în drepturile noastre, care doresc să-şi arate astfel adeziunea faţă de cauza LGBT." Am văzut, ce-i drept, foarte multe persoane heterosexuale alăturându-se marşului GazFest de anul trecut, unii venind din sens invers, altii de pe străduţe lăturalnice (numai din spate nu venea nimeni din păcate pentru mulţi...), alţii cu iconiţe şi pancarde, busuioace şi crucifixe în mână sau slogane pro-spovedanie în guriţe.

Am văzut. Tot. Alăturarea maselor bucuroase de revedere... s-a făcut cu o bucurie exaltantă. S-au aruncat în sus cu flori, pietre şi poşete, unele negre, de doamne de Biserică îmbracate până jos ca la înmormântare, unele multicolore, flamboaiante, cu pete, ultraviolete, cu paiete... multe multe, de doamne de "societate" avangardiste ("avant" este tradus în acest caz total greşit). Doamne fereşte ca acţiunea să se fi petrecut în Kosovo, unde puşca cu lunetă nu e interzisă, căci am fi văzut o gramadă de purtătoare de peruci găurite şi rănite... din dragoste (fără Mircea Radu) evident.

Contrastantele grupuri şi-au afişat astfel adeziunea unul faţă de celălalt, pe de o parte comunitatea LGBT adoptând învăţăturile teologice în viziunea proprie ("lăsaţi copiii să vină la mine" şi "dacă primiţi o palmă întoarceţi şi celălalt obraz" [n.r. a se înţelege "partea cealaltă"]), iar comunitatea de infractori propovăduitori ai adevărului spiritual pe cealaltă parte, acceptând ideea că totuşi la început a existat DOAR Adam şi că poate femeia se trage doar din predispoziţia lui genetică pentru travesti.

"GayFest NU este o ameninţare la adresa familiei şi a societăţii româneşti. Scopul mişcării pentru drepturile comunităţii LGBT nu este de a "recruta adepţi" sau de a-i transforma pe oameni în gay" - mai spun organizatorii. Mă întreb adesea câte capete luminate dintre cele peruchiate şi rujate şi pudrate ar spune "nu" vreodată unui domnişor desprins din cealaltă ceată, mai dezinhibat şi fără spasme anti jocuri-nevinovate-cu-coleguţ-de-grădiniţă, dornic şi curios de plăceri-trufandale oferite pe tavă atât de aproape, fără a fi nevoie de a scana budele din Gara de Nord cu bâte când nu sunt singuri şi cu agenda telefonului când sunt singuri+cuc.

"Homosexualitatea şi transgeneritatea nu sunt "contagioase"." Aşa e. Numai că Atenţie, căci după o anumită perioadă, încheietura mâinii cu care ţineţi ţigarea va suferi o întindere de ligament şi vă vor da de gol gândurile pioase de mântuire din focul Iadului. De asemenea, veţi avea nevoie de un profesor de canto pentru re-îngroşarea coardelor corzilor vocale şi de un psihoterapeut pentru tratarea e-dramelor, care sunt... dacă nu periculoase, cel puţin contagioase şi de durată.

Dar să vedem ce mai spun organizatorii cu lubrifianţii (foarte utili dealtfel):

"GayFest NU este NUMAI un marş. Marşul durează o după-amiază, pe când festivalul în întregime ţine o săptămână, în care puteţi vizita expoziţii tematice, viziona filme şi spectacole, participa la dezbateri etc." Nu înţeleg prea bine ... "marş" se zice face înainte sau după... culturalizare? Mi se pare îndeajuns, dacă nu prea mult, ca un marş să ţină o după-amiază întreagă ... însemnă că de această dată manifestanţii vor fi dotaţi cu caschete anti-pietre!?!?!? Ok. Deci, expoziţii tematice vor fi. Îmi şi imaginez care e tematica... Or fi şi reprezentările falice un fel de artă, închistată în spiritul creator al omenirii, dezinvolt refulate în grămezi de piatră lunguiaţă sau striată, şi cu siguranţă inspiratoare.

Sunt curios cum se vede obiectul muncii în ochii unui hartist sculptor de exemplu, în faza lui de plină modelare şi finisare. Filmele cu tematică - un subiect destul de interesant pentru mine, mai ales producţie Corbin Fisher - vor ocupa un loc de cinste în programul manifestărilor culturale, pentru că, spre deosebire de "acasă", unde filmele respective se pot descărca de pe internet şi viziona în grupuri restrânse de amici, în sălile de proiecţie vor exista 100-200 de manifestanţi dornici de culturalizare dispuşi aleatoriu pe locurile din sala respectivă, iar lumina va fi stinsă. Vor avea prilejul să admire capacitatea actoricească şi regizorală în grup, comentând sau cu gura închisă.

"GayFest NU este un instrument pentru obţinerea unor drepturi nemeritate. A avea drepturi pe hârtie nu înseamnă că poţi să te şi bucuri de ele. Nu de puţine ori, persoanele LGBT se confruntă cu discriminarea la locul de muncă, la angajare, în familie, în instituţiile religioase ş.a.m.d. Mişcarea pentru drepturi civile LGBT nu este decât un demers firesc pentru egalizarea şanselor şi drepturilor ( de ex. de a trăi în cuplu pe baza unui parteneriat civil sau de a adopta copii)."

Dar cum Doamne, iartă-mă, să poată spune cineva că această COmunitate nu merită vreun drept? Doar acum există şi dretul să dăm în judecată pe oricine nu ne dă dretul să avem drepturi, nu? Cu discriminarea la locul de muncă sunt de acord. Aşa e dom'le. Toată lumea angajează în ziua de azi numai tineri între 18 şi 25 (maxim) de ani, frumoşi şi eventual cu inel pe degetul mare.

În familie... noroc că mama nu ştie să intre pe internet, că mi-ar pune parolă la computer. În instituţiile religioase, doamnele îmbrăcate în rochii negre întind mâna la pupat, de parcă aşteaptă să fie invitate la dans de acolo de pe solee, şi strigă în gura mare că e bine să ne iubim, dar pe rând şi doar pentru perpetuarea speciei pe cale de disparitie ce se trage din maimuţe... blonde. Aşa e dom'le, de ce să nu am dreptul să trăiesc în parteneriat cu iubitul meu când s-a dovedit ştiinţific că legăturile homosexuale sunt mai îndelungate decât cele heterosexuale (în condiţiile în care diferenţa de ani dintre parteneri este mai mare de 20 de ani, conturile bancare sunt la vedere, iar speranţa de viaţă a celui mai docil este foarte mică)?

De ce să nu îmi poată lăsa iubi meu moştenire pe testament lucrurile pentru care am muncit amândoi din greu? De ce să nu ne lase lumea să adoptăm bieţii copii din orfelinate înainte de vârsta critică de 16 ani când au tendinţa să îşi irosească viaţa.. pe nimicuri... şi doamne fereşte să găsească o nenorocită de femeie care să pună laba pe el şi să profite toată viaţa de pe urma lui. Suntem capabili de aceeaşi iubire pe care o poate dărui orice cuplu heterosexual, ba putem fi chiar mult mai mămoşi.

Acestea fiind spuse, vă invit, prin obişnuita obiectivitate de care întotdeauna dă dovadă ziarul nostru (de scandal), să luaţi parte şi în acest an la festivităţile GazFest, alături de susţinătorii noştri heterosexuali dintotdeauna care ţintesc prost cu piatra, din cauza bârnei din ochi, alături de activii demonstranţi care vă vor încânta şi vă vor cânta (avem şi vedete) multicolor şi nemaiauzit. Petrecere frumoasă vă urez tuturor!

Eu din păcate voi fi plecat, pentru realizarea unui reportaj mult mai important (legat de cauzele băşicuţelor din talpa elefanţilor de la grădina zoologică din Cluj), şi nu voi putea astfel defila cu mândrie în rândul draaagelor mele Catanga, Naomi, Ciociolina, Dana de Cronştad şi altele. Fetelor, să fiţi nebune! Şi mîndre!
De la spatele locului, Ovidiu Ioneliţescu. Predau legătura în redacţie.

P.S. Nu aruncaţi morcovii procuraţi pe durata marşului.

Biserica vs Gays

1. Cine sunt cei care ne spun noua ca a iubi (si a face sex) cu un barbat este pacat?
R: Cei ce sustin acest lucru compun conducerea Bisericii noastre, ca institutie. Ei sunt alesi din randul calugarilor “cu experienta” din manastiri, trec prin stadiul de calugar, calugar-preot, “director” de manastire (staret), ceva slujbas pe la episcopie (o “regiune” bisericeasca), apoi ajung episcopi, iar episcopii compun Sinodul, care conduce Biserica si ia impreuna cu patriarhul hotararile… de genul “pe cine mai facem Sfant anul acesta?”, “ce moashte (oseminte de “sfinti”) mai aducem prin tara sau le plimbam prin tara sa vina prostii sa se inchine si sa puna bani cu pomelnice?”, “ce mai spunem ca e pacat sau nu azi?”. Sunt alesi pe diferite criterii: shpaga, pile, relatii, frumusete. Da, F-R-U-M-U-S-E-T-E. Bag mana in foc ca 80% din calugarii din manastiri, cel putin, sunt homosexuali. Personal, cunosc foarte multe cazuri, inclusiv 2 cazuri reale de episcopi homosexuali. Apoi, CINE SUNT EI sa spuna lumii intregi ca e pacat sa iubesti un om, fizic si sufleteste, chiar si fiind el de acelasi sex, cand ei, scuzati-mi nesimtirea, se f*t in c*r mai rau ca shoarecii?

2. Este pacat sa fac sex cu un barbat?
R: A nu se face confuzia intre credinta cuiva intr-o forta supranaturala, pe care o numeste Dumnezeu, si religiozitatea prozelitista a extremistilor religiosi. Ne acuza capii Bisericii Ortodoxe, de exemplu, ca facem prozelitism? Dar ei ce fac atunci cand vor sa “ne aduca pe calea cea dreapta”, vor sa ne convinga de adevarurile lor religioase, care, sincer va spun din proprie experienta, se bat la un moment dat cap in cap si se finalizeaza cu “crede si nu cerceta!” ? Am eu nevoie de cineva sa ma converteasca din cauza ca sunt homosexual? Am cerut eu ajutorul cuiva? NU
Are cineva dreptul sa incerce sa ma convinga ca “A IUBI” este pacat, atunci cand insasi esenta convingerilor sale se bazeaza pe “iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti” indiferent de religie, sex, inclinatii sexuale, culoare, nationalitate?

3. Pot sa ma vindec de homosexualitate?
R: Exista chiar si un site romanesc foarte minutios si perfid construit, care incearca sa ofere ajutor in “vindecare” de “boala” homosexualitate. Recunosc ca in anumite momente grele din viata mea, am fost tentat sa imi doresc “a ma vindeca”. Dar oricat am incercat, mi-a fost imposibil, cu toate ca langa mine existau numai oameni care ma intelegeau si imi sprijineau vointa.
E imposibil. Devreme ce iubesti (un baiat in cazul meu) nu mai ai cum sa te “vindeci”. Trebuie doar sa accepti… Si nu are dreptul nimeni sa imi zica ca nu e bine sa iubesc… sau ca nu e bine sa fac sex cu un baiat, cand mie imi place (I LOVE IT). Am facut sex si cu femei. Dargii mei, va spun sincer (parerea mea): NICI NU SE COMPARA !!! Sexul cu un baiat = 1 000 x sex cu o femeie. (calitativ). Si … NU VREAU SA MA VINDEC IN VECI, chiar daca “o sa ard in iad”
Si inca ceva: sexul e practicat de toata lumea, in toate felurile: oral, anal, “normal”, dar nimeni nu spune nimic “ca e pacat” decat cand e vorba de acelasi sex.

P.S. Nu cred ca e un om pe lumea asta sa prefere sexual un om de sex opus urat “cu draci” unuia de acelasi sex, dar frumos “in draci”.