29 august 2011

Axis Mundi

Axis mundi


Shamanic function

A common shamanic concept, and a universally told story, is that of the healer traversing the axis mundi to bring back knowledge from the other world. It may be seen in the stories from Odin and the World Ash Tree to the Garden of Eden and Jacob's Ladder to Jack and the Beanstalk and Rapunzel. It is the essence of the journey described in The Divine Comedy by Dante Alighieri. The epic poem relates its hero's descent and ascent through a series of spiral structures that take him from through the core of the earth, from the depths of Hell to celestial Paradise. It is also a central tenet in the Southeastern Ceremonial Complex.

Anyone or anything suspended on the axis between heaven and earth becomes a repository of potential knowledge. A special status accrues to the thing suspended: a serpent, a victim of crucifixion or hanging, a rod, a fruit, mistletoe. Derivations of this idea find form in the Rod of Asclepius, an emblem of the medical profession, and in the caduceus, an emblem of correspondence and commercial professions. The staff in these emblems represents the axis mundi while the serpents act as guardians of, or guides to, knowledge.

( sursa: Wikipedia)

Fiecare gând care se naşte în noi emite o anumită vibraţie. Sunt destul de cunoscute (sau cel puţin aşa cred) documentarele despre apă şi influenţa pe care o au gandurile, muzica, vibraţiile spirituale asupra apei ( http://www.youtube.com/watch?v=k1-0ulKgmio), în care se arată modul în care apa îşi modifică structura cristalelor în funcţie de mediul la care este expusă într-un interval anume de timp. De exemplu, muzica clasică – să spunem Mozzart – face ca structura cristalelor de apă să apară sub forme geometrice armonioase, simetrice, similare structurii unui fulg de nea. La cealaltă extremă se află structura unei cantităţi de apă supuse în acelaşi interval de timp unor „comunicări” de sentimente negative, precum ura – formaţiunile cristaline sunt haotice. Sursa apei fiind aceeaşi în ambele cazuri.

Documentarul complet (are 8 părţi):


Cu ce ar fi mai prejos corpul omen]esc, în mare procent constituit din apă? Imaginaţi-vă, dacă simple gânduri pot influenţa aşa de mult structura apei, cum ne poate influenţa orice gând, orice sentiment, orice modificare a mediului înconjurător pe noi, oamenii.

„Axis Mundi” a fost schiţat ca simbol sau concept din cele mai vechi timpuri de către şamanii popoarelor amazoniene, complexe structuri organizatorice sociale, mult superioare celor europene la vremea cuceririlor conchistadorilor începând cu anul 1500 e.n. , primul european care a pus piciorul pe tărâmurile amazoniene fiind Vicente Yanez Pinzon. Cultura spirituală şi cunoştinţele astrale ale acestor popoare indigene depăşeau cu mult pe cele europene, conturate în doar câteva secole pe baza cuceririlor coloniale ale abia încropitelor ţărişoare europene. Răsunete din cultura aztecilor, mayaşilor, indigenilor shipobo încep să se facă din ce în ce mai cunoscute în zilele noastre abia, pentru că Biserica ce stăpânea la vremea respectivă la figurat vorbind Europa a avut un cuvânt greu de spus în neacceptarea noilor credinţe de peste ocean.

Conceptul de vindecare prin vindecarea spiritului, prin transgresia lui spre cealaltă lume, a conştiinţei superioare, se face prin autocunoaştere. Iar acei shamani shipobo aveau menirea de a ghida sufletele care le cereau ajutorul spre eliberare prin călătoria spre conştiinţa superioară, conştiinţa comună. Despre asta vorbeşte şi Bashar, un fel de profet al zilelor noastre. Dacă veţi fi curioşi, veţi afla mai multe.

Eliberarea (şi cred eu aflarea fericirii) fiecăruia dintre noi se află în autocunoaştere. Integrarea Sinelui în absolut, acordarea propriilor vibraţii cu cele emise de întreg Universul. Cunoaşterea (sau autocunoaşterea) este păcatul primordial pe care cu atâta vehemenţă îl condamnă Biserica Creştină. Îndrăzneala de a te cunoaşte pe tine însuţi, ca şi creaţie a unui Creator. Pentru că implicit, cunoscând creaţia, începi să cunoşti şi creatorul ei, cele două contopindu-se într-un ipotetic final în perfecţiune, în desăvârşire. :i Biserica nu şi-ar mai afla rostul, pierzând astfel rolul de singură deţinătoare a misterelor Creatorului şi implicit ale creaţiei în sine. Fire de informaţii puse cap la cap de-a lungul vieţii unui om, întrebări rămase cu sau fără răspuns, experienţe pozitive sau negative, sentimente, senzaţii, gânduri, toate se contopesc spre un ipotetic final în desăvârşire. Bineînţeles că este un drum lung, inimaginabil de lung, care nu se poate sfârşi pe parcursul unei singure vieţi.

Căile spre autocunoaştere sunt multe.

Drum bun !

P.S.Despre şamanii shipobo:

http://video.google.com/videoplay?docid=6808151452846172277

18 august 2011

I was in Wonderland !

I was in WonderLand

Nu stiu daca v-ati imaginat vreodata un alt fel de lume. Eu imi imaginam, cand eram mai mic ca m-am nascut intr-o familie de indieni din America de Nord. Si imi imaginam scene reale din viata indienilor. Cum tata, Pana-de-Vultur-Smecher (de exemplu), ma ducea in salbaticie, departe de cortul calduros din piele de urs, sa ma invete cum sa domesticesc mustangi. Am dat un exemplu. Si parca mi-ar fi placut mai mult. De curand am avut ocazia (sper ca nu unica in viata) de a trai un astfel de vis.

O lume in care viata in padure reprezinta o obisnuinta iesita din comun, daca ne gandim ca in viata de zi cu zi, ei sunt fel de fel de oameni inclusi in sistem. Dar aici erau ei insisi, acei indieni, acei cowboys, acei eschimosi sau mai stiu eu ce natie de pe Pamant, care se imaginau sa fie atunci cand erau mai mici. Erau toate natiile Pamantului in pielea copiilor de altadata. Erau desculti, cu parul bogat fluturand in vant, erau Ilene Cosanzene si Feti Frumosi (chiar frumosi), erau Peter Pan si Domnul Ciuperca, erau fel si fel de imaginatii din copilarie intruchipate cu un pret de o saptamana in timp. 7 zile erau tot ceea ce isi doreau sa fie. Unii si-au creat din asta un mod de viata. Merg din Festival (cel de la noi din tara s-a numit Transylvania Calling – Gathering of the Tribes) in festival si isi traiesc visul, vad lumea, cunosc oameni noi si frumosi. Si toti au ceva in comun: SUNT cu adevarat fericiti.

Am ajuns intr-o zi ploioasa la 1800 m altitudine. Se vedeau, pe valea de campare, cateva corturi doar. A doua zi s-au descoperit de sub nori o priveliste de vis, impreuna cu o mare de corturi, caravane, dubite, masini sport, carute, catei, purcei si oameni de toate culorile, toate natiile, toate religiile, toate apartenentele filosofice, politice si sexuale. Da, era o masa de oameni, in toate culorile, bucurosi ca se pot cunoaste unii pe altii. Ce mi-a luat privirea a fost faptul ca erau imbracati cu haine facute aproape toate de mana lor, largi, comode. Parul era lung si la femei si la o mare parte dintre barbati. La scena principala, unde duduia din boxe in varf de munte un rave cu tente de chillout, erau adunati, care pe iarba, care dansand, care meditand o multime din aceasta populatie pestrita. Mi s-a facut rusine pentru ca eram printre singurii imbracati “de oras”. Am plecat la cort cu gandul de a-mi sacrifica 2 perechi de pantaloni, ca sa nu mai par ciudat, pentru a incropi ceva mai comod, dar intre timp am renuntat. Toti ne zambeau, toti ne spuneau pe diferite accente “Hello, how are you?”. Nu aveai cum sa nu le zambesti la loc. Mai ales ca majoritatea erau frumosi cu acea sclipire vie in ochi. Prima impresie.

A doua zi, spre seara, am iesit pe carare la plimbare. Ma minuna fiecare. Fiecare om parea ca spune opoveste, chiar si de la departare. M-am asezat langa scena secundara, pe o bancuta ce inconjura un foc imens, in jurul caruia erau stransi 20-25 de persoane, inghesuite unul in celalalt. Mi-era un pic frig, asa ca m-am inghesuit putin in vecina mea, care nu a asteptat mult pana sa imi afiseze un zambet luminos si sa spuna “Hi there neighbour! I see want to join us! Come here!”. Si vrand – nevrand m-am apropiat cu zambetul pe buze (fiind imposibil sa nu zambesti) de un baiat pe care il remarcasem pe cand dansa. M-a servit cu bere din berea lui. M-am incalzit pentru ca nu aveam nici o speranta sa ma apropii de acel tip misto din marginea scenei care atunci cand zambea, lumina pe cei din jur. In afara faptului ca era de o frumusete cum rar intalnesti. Porecla lui era Jono si avea un caine pe nume Poto. Era jongleur din Paris si pornise in calatoria vietii lui, impreuna cu cainele credincios. Acum in Romania, peste o saptamana in Croatia si anul viitor vrea sa ajunga cu Caravan-ul lui in Mongolia. Poate daca imi spunea asta in Paris, imbracat in haine “normale” si cu o tunsura normala (acum avea parul scurt, doar la ceafa ii atarna o codita subtire si lunga, frumos impletita) as fi spus ca e un copil nebun (avea 21 de ani) care viseaza la cai verzi pe pereti. Dar acum il credeam. Era puternic pentru ca era fericit. Isi traia visul. Desi tatal lui era bolnav de cancer, desi se citea nelinistea “de jos” pe chipul lui, desi poate a avut o viata cu mult mai chinuita ca a mea.

Dupa 20 de minute, un francez ma intreaba daca vreau o tigara. Tot frumusel, tot tinerel, ce-i drept un pic mai “normal” imbracat si mai lumesc. Dar cu aceeasi fericire in ochi. M-a invitat sa merg cu el si cu o prietena a lui la scena principala (cu rave). M-am dus, am servit un degetar de votca pe drum. Acolo ne-am pierdut langa foc, pentru ca ma acaparau o multime de povesti auzite din gurile celor care inconjurau focul. Cu Paul m-am intalnit ultima zi. Era obosit, ne-am imbratisat scurt si ne-am urat, zambind, o viata fericita. Am mai cunoscut inca 5-6 persoane cu povesti frumoase.

Plecam cumva scufundat intr-o fericire muta in fiecare seara si adormeam visand, de data asta, ca acesta va fi viitorul lumii. Visul devenit pentru o clipa realitate se cere din ce in ce mai mult a deveni realitate. O societate de oameni fericiti (din diferite motive), oameni care picteaza, creeaza, danseaza, zambesc, se cunosc, mananca impreuna, mediteaza pe un varf de munte cu privirea in zare, fac tot ceea ce vor sau au visat sa faca, responsabili de fericirea celuilalt – toate acestea reprezinta o utopie. Dar traind pentru cateva zile acea utopie, te schimba. Vrei mai mult. Este imposibil sa nu doresti asa ceva. Poate doar daca esti scufundat atat de rau in sistemul in care traiesti, incat gandesti ca orice diferenta externa comparativ cu acest sistem este un lucru “rau”.

Voi adauga si cateva imagini pentru a ajuta textul.

:)

Lacrima din ochii de sticla

Închid ochii uneori. Din ce în ce mai rar. Nu ştiu dacă e bine sau rău, dar senzaţia de “ochii minţii” nu mă mai fascinează ca înainte. Poate că poarta de care treceam odată cu închiderea ochilor nu mai este atât de greu de depăşit. Nu mai este o aşa mare diferenţă. Sau poate ea nu exista decât în mintea mea. Poate îmi proiectam o lume diferită, împrejurări diferite în gând şi odată cu închiderea ochilor păşeam în pragul unei lumi noi, diferite, numai de mine ştiută şi numai de mine dezvirginată. Şi vrând nevrând, atunci când invitam pe cineva în ea, excludeam de fapt orice intrus care ar fi distrus mirajul propriu. Era o chemare “Vino în lumea mea, e frumoasă!”. Dar pe când buzele rosteau acea chemare, ochii îmi jinduiau cuprinşi de narcisism la exclusivitate.

Mă uit peste umăr cu o melancolie rece, stârnită doar de imagini difuze, cumva perindându-se ca un film vechi de genul “oldies but goldies” de care nimeni, nici măcar eu, nu mai e interesat. Îl privesc doar ca pe un album prăfuit de poze în era digitală. Nefolositor. Trist. Melancolic. Pentru că tot ce am putut extrage din ceaţa misterioasă care îl înconjoară, am senzaţia că s-a epuizat. Orice sevă, orice urmă de viaţă, orice învăţătură benefică edificiului la care cu greu muncesc să mi-l clădesc prin viaţă s-au scurs. Şi imaginile statice incolore parcă se perindă acum prin faţa ochiului de sticlă fără a-i trezi o clipă măcar de … simţire. Însăşi curiozitatea cu care caut o senzaţie, oricare ar fi ea, mi se pare ciudată şi uimitor de lipsită de sens. Ce mai caut prin albumul de poze vechi, incolore şi inodore?

Poate răspunsul la întrebarea “de ce?”, poate culoarea, poate sensul. Oricare ar fi ele.

Închid albumul şi filmul mut continuă. Visez. Mă trezesc nervos, aprind o ţigare înainte ca ochii să îmi scruteze la eficienţă maximă lumea ce mă înconjoară. Sunt acasă. Mă liniştesc. Savurez ţigarea şi pun de o cafea. Îl sun?

I-aş spune “te-am visat”. Dar la ce bun? Nici nu se termină bine de scurs ultimul strop de cafea în filtru şi sună telefonul. E el. Nu ştiu ce vrea şi nici nu mă interesează. Dar mă interesează că mă sună. Dacă nu aş şti că se supără, aş lăsa telefonul să sune în continuu. Îmi place senzaţia asta. Apăs totuşi butonul verde al telefonului. “Ce faci mă?”, se aude din difuzor. E o voce cunoscută dar parcă modificată. De timp. Degeaba. Nu mă încălzeşte cu nimic. Şi nici nu mă răceşte. Răspund la fel de sec “Bine. Tu?” Să spun “te-am visat”? Nu. Ar stârni cel puţin curiozitatea. Şi nu are nici un rost. Urmează el încurcat cumva, blocat de seceta de cuvinte, strangulat parcă de vorbe pe care nu le va putea rosti niciodată de frica de a nu le auzi… “Aiurea. Vroiam să văd ce mai faci”. De ce? L-aş întreba de ce. Dar nu îl întreb. Nu am ce să îi mai spun, evit sensibil la orgoliul său orice subiect de discuţie şi mă scuz că “mai vorbim”.

Ne mai întâlnim uneori la o cafea. Nu ştiu de ce. Dar mă lasă trist. Nici asta nu ştiu de ce. E ceva neterminat mereu în discuţii. Ceva ce nu se poate rosti. Pentru că nu mai contează pentru nici unul dintre noi. O dată i-am spus că mi-e dor de dorul de a-l ţine în braţe noaptea. Sau cel puţin aşa am vrut să îi spun. Nu ştiu ce a înţeles, nu ştiu ce am spus şi nici nu mă interesează.

Închid telefonul. Îmi pun puţină cafea. Şi pun palma căuş pe albumul de poze, parcă spre a-i opri rămăşiţele sufletului să zboare. Ciudat, dar atunci când am realizat acele instantanee credeam că vor rămâne aşa pline de noi, pline de viaţă, cum eram noi surprinşi în ele. Dar nu. Parcă privesc o carte de benzi desenate cu coperţi viu colorate.

Cu o mână ţin cana de cafea, iar cu cealaltă încă dezmierd coperta viu colorată a albumului. A fost frumos. O lacrimă se scurge din ochii de sticlă. Parcă ar vrea să dea viaţă acolo unde nu e viaţă.

Dar e mai bine acum, cu ochi de sticlă.

Povestea ursului meu

În seara asta iar am vorbit cu Mine şi m-a convins să vă vorbesc despre el. Aşa că…

Mine este ursuleţul de pluş cu care dorm. Nu e chiar ursuleţ, pentru că e aproape cât mine de mare. Şi… aşa se cheamă, Mine. Până nu demult nu avea nici un nume. Îi căutam mereu nume, mereu nu ştiam cauza. Dar am aflat-o. L-am cumpărat acum vreo 2 ani şi ceva. Ca să înlocuiesc prezenţa cuiva. Gândiţi-vă: Am vrut să înlocuiesc prezenţa cuiva cu Mine. Sau “mine? Cum e mai bine? Mine cu mî mare? sau mine cu mî mic?

Da, fantastic. Am aflat de ce l-am numit Mine. Încercam să umplu golul ce-l simţeam cu Mine însumi.

Da, măi băiatule (Băiatul MEU). am vrut să te am sub orice formă. Şi nu l-am avut decât pe Mine. Cu Mine am rămas. Cu Mine dorm. Cu Mine mă simt fericit. Şi ştii ceva? E al dracului de bine. Nu e chiar aşa de rău cum mă aşteptam. Simţeam că iubindu-te pe tine, vreau să mă iubesc pe mine şi nu puteam. Acum pot. Sau cel puţin aşa cred acum.

Am un avantaj în faţa ta. Acum nu îmi mai e frică să îl iubesc DOAR pe Mine. Acum m-am împăcat cu Mine. Şi nu vroiam să mă iubeşti. Nu cred că mi-ar plăcea. M-ai pierde imediat. Şi tu ai simţit asta. Am sau nu am ceva sau pe cineva, după cum merit.

Aşa că… măi băiatule drag, îţi mulţumesc că m-ai ajutat să mă împac cu Mine. Tu te-ai împăcat cu tine de mult. Sau nu? Şi nu ai simţit să suplineşti lipsa ta, din interiorul tău, cu nimeni. Dar ce ai vrut să suplineşti cu mine? De ce mă ţii aproape când realizezi că nu o să ai niciodată ceea ce îţi doreşti, cu mine? De ce nu realizezi că e degeaba chinul tău? Chinul de a mă urî. De ce mă urăşti uneori? Oare nu realizezi că urăşti de fapt ceea ce urăşti în interiorul tău? Mă urăşti pentru că urăşti asta la tine? Urăşti că tu poţi ţine la un băiat? Mă urai pentru că mă lăsam pe mâna ta? Adică te urai pentru că te lăsai pe mâna mea? Şi dacă te-ai lăsat a fost chiar aşa rău? Pentru mine a fost al dracului de bine să mă las pe mâna ta. Şi să te vreau în continuare cu Mine, lângă mine. Dar nu pentru că am nevoie să mă iubeşti. Nuuuu. Să nu mă iubeşti. Eu vreau doar să te iubeşti pe tine. Aşa cum îl iubesc eu pe Mine acum. E aşa fain să fii împăcat cu Mine! Pardon, cu tine. Nu te iubesc pe tine, ci mă iubesc pe mine. Iubindu-te pe tine încerc să mă iubesc pe mine. Din cauza asta ţi-e frică ţie. Ţi-e frică să te iubeşti. Din cauza asta mă urăşti. Pentru că te “iubesc prea tare”, după cum spui. Pentru că tu crezi că nu meriţi să fii iubit aşa mult. Acum te înţeleg şi o să te las să mă urăşti, dacă asta te ajută. Eu chiar vreau să te ajute ceea ce spun, ceea ce simt. Nu ştiu, poate pentru că şi pe mine m-au ajutat alţii ca mine. Din cauza asta te iubesc, pentru că mă iubesc pe mine. Gata, nu mai fug de asta. Nu îmi mai e frică. Ţie ţi-e frică. Mi-ai dovedit de-atâtea ori că ţi-e frică. Şi eu nu ştiam de ce. De ce fugi. Oricum, atâta vreme cât nu ai fost lângă mine, înseamnă că asta vroiam, asta meritam. Dacă eşti lângă mine, înseamnă că asta merit. Nu îmi mai e frică să te pierd. Acum o să zbor mai departe cu tine sau fără tine, sau cel puţin asta cred. Cred că eşti destul de iubitor de sine ca să ştii mai bine ca mine ceea ce te face fericit. Şi nu îmi stă mie în putere să te oblig să faci ceea ce cred eu că te face fericit. Eu mă bucur doar că te pot iubi,pentru că prin tine sau nu, mă pot iubi pe mine. Dar tu totuşi reprezinţi tot ceea ce îmi doream eu să fiu cam pe la vârsta ta. E cam vechi EU-l pe care îl iubesc. E bine totuşi că am făcut pace cu acel Eu. Dacă îmi doresc să rămân la acest eu nu ştiu. Poate voi vrea ceva mai mult de la Mine. Poate voi putea să nu am nevoie de Mine. Şi atunci mă voi împăca deplin cu mine însumi. Când nu voi mai avea nevoie de cineva pentru a fi fericit, atunci voi fi într-adevăr fericit. Cu mine însumi.

E mare lucru să fii mulţumit cu tine însuţi. Nici nu îmi închipuiam să fie aşa de bine. Şi se poate şi mai bine.

Iar despre tine, Băiatul meu, nu pot spune decât că sunt fericit că te iubesc. Tu m-ai ajutat. Fie poate şi fără să vrei. Eu te-am ajutat să începi să te iubeşti? M-aş bucura să fie aşa, dar asta depinde doar de tine. Tu ştii mai bine dacă te ajut cu ceva sau nu. Iar dacă nu vrei să fii ajutat, eu nu te împiedic. Nu vreau să te mai ajut cu forţa. Nu te poţi ajuta decât singur. Fiecare face ceea ce vrea ca să fie fericit.

E dificilă limba română. Eu cred că e genială. E limba în care fiecare înţelege ce vrea. Sau ce are nevoie să înţeleagă în acest moment al existenţei lui. Să nu ne supărăm dacă sunt şi oameni care nu înţeleg nimic. Nu înţeleg nimic din viaţa lor, apoi cum să poată înţelege ceva dintr-un articol al unui poponar idiot care se crede buricul pământului în viaţa de toate zilele? Dar e doar un joc de imagini. Ceea ce se întâmplă în scenele vieţilor noastre e doar un joc de imagini. Dedesubtul lor zac oglinzi în care se reflectă doar sinele.

Să nu vă fie frică să vă iubiţi pe voi înşivă. Chiar dacă aveţi nevoie de cineva care să vă deschidă ochii că e frumos să vă iubiţi pe voi înşivă, aşa cum sunteţi. De ce ne îndrăgostim de un băiat frumos? Pentru că ne dorim să fim frumoşi. Sau ne-am dorit la un moment dat în viaţă. De ce iubim un om fără păr pe corp? Pentru că ne dorim să fim aşa. De ce iubim un bărbat masculin, stil macho? Pentru că vrem să fim macho. De ce iubim un băiat pervers? Pentru că asta am vrea de la noi înşine, să fim perverşi. De ce iubim un om care îşi bate joc de noi? Pentru că ne place să ne batem joc de noi înşine, pentru că vrem să fim pedepsiţi. Credem că nu merităm mai mult. Iubiţi-vă pe voi înşivă şi o să vă iubească şi restul lumii. Sau cel puţin nu va mai conta. Da. Serios.

DACĂ NE IUBIM PE NOI ÎNŞINE DIN TOATĂ INIMA, ATUNCI NE VA IUBI ŞI CELĂLALT. SAU CEL PUŢIN NE VA FI INDIFERENT DACĂ CELĂLALT NE IUBEŞTE. Scuzaţi caps-urile dar e mai bine să atrag atenţia asupra înţelesului mot-a-mot a ceea ce am scris.

Îmi pare rău că sună aşa eclesiastic, nu aş vrea să fiu acuzat de propaganda unei religii creştine gay.

Dar m-am gândit că gândurile mele ar putea ajuta şi pe alţi cumpărători de ursuleţi de pluş.

Şi vă rog să mă scuzaţi că nu interacţionez aici cu voi aşa des. În ultima vreme sunt mai preocupat de Mine şi tot caut să îl fac fericit.

Să nu vă fie frică să iubiţi. Mai devreme sau mai târziu acea iubire vă va face bine. Poate bine dintr-un punct de vedere neaşteptat.

Eu

Eu?
Știți care este cel mai folosit cuvânt din lume? ”EU”. Au demonstrat-o companiile de telefonie din lume, nu spun eu asta.
De ce nu este toată lumea fericită dacă pe toți îi preocupă atât de mult ”EU”?
Nu sunt aici să spun cine sunt eu. Fără să vreau însă, m-am descoperit oricărui cititor prin ceea ce scriu și prin ochii lor, m-am descoperit fărâmă cu fărâmă și pe mine. Nu sunt nici pe departe aproape de a mă cunoaște, dar sunt cu atât mai aproape cu cât reușesc să ajut și să mă ajut astfel și pe mine, în oricare zbatere de gânduri.

Sunt aici ca să încerc să adaug o undă de umanitate și lumină în umbrele ce se creează în mintea unui om și în mintea mea prin etichetele atât de roase de vreme pe care le-a manipulat PREA mult societatea. Sunt aici să mă cunosc pe mine și să încerc să ajut pe alții măcar cu cel puțin un sfat, fie el jignitor sau din topor.
Sunt aici (și scriu din când în când) ca să ajut, pe cine e interesat, a ști că un gay sau un bisexual este în primul rând om, și poate fi nu orice fel de om, ci unul care simte, gândește și trăiește la nivele mult mai mari decât se credea până acum.

Sunt aici pentru că m-a fermecat ceea ce a simțit administratorul atunci când citeam primele rânduri, atunci când citind, mă recunoșteam în multele imagini pe care le înșira alandala.

*EDIT Imaginea mă definește foarte bine. Îmi place să fiu copil, să modelez (nisipul și oamenii), îmi place să am liniște (cea a mării și a unui caracter frumos), îmi place aerul curat (și sufletul curat), seninătatea (cerului și a ochilor), joaca (în și din nisip și oameni), tinerețea (trecătorilor și a minții), prospețimea (aerului și a simțurilor), dezmierdările (apei, soarelui și ale iubitului).

1+1=1

De ce toată lumea visează la iubire ca și cum ar fi ceva extern? Ceva ce înseamnă mereu ”mai mult” sau care presupune întrebări și răspunsuri? De ce nu suntem mulțumiți niciodată? De ce alergăm în continuu după ceea ce nu avem? După ceea ce ni se pare imposibil de atins?

Să fie oare basmele din copilărie? Să fie oare doar mișcarea , perpetuum-ul mobile al vieții, ceea ce ne ține într-o continuă mișcare? De când sentimentele au ajuns să fie judecate, supuse îndoielii, comparației și măsurătorii?

De când se poate educa ceea ce simțim ?

Nu putem doar să simțim și atât? E adevărat că întrebările și nevoia de răspunsuri apar numai când avem timp să le dăm importanță. Și această nevoie o numim conștiință, ego, obiectivitate, rațional. Dar uităm că atunci când trăim nu avem nevoie de nimic. Trăim (sau ne suspendăm existența în timp) și atât. Și ne trezim abia după. Că s-a mai scurs o parte din firul vieții fără să ne dăm seama. Și parcă ne doare, parcă ni se pare că nu am folosit timpul mai bine. Și încercăm să nu mai facem greșeli care să ne coste timp. Timp pierdut, spunem noi. Sau ”investiție de sentimente” aruncată pe geam.

Dar ce e timpul? Și de ce trebuie să judecăm ceea ce simțim prin prisma timpului? Care e legătura? Și ce afacere e aceea cu ”investiția de sentimente” pe care o privim ca fiind profitabilă sau nu? Care e subiectul afacerii? Oferim și primim în schimb ceva. Da. Așa visează toată lumea, ca acest schimb să fie PROFITABIL. De ce? Perisabilitatea ”produsului” oferit sau primit e de vină? Are termen de valabilitate și există o dată (variabilă) când expiră?

Și de ce tratăm singurătatea ca pe ceva ce nu aparține firii umane? De ce VREM tot timpul pe cineva pe care să iubim? Pentru care lucru facem compromisuri și pentru care uneori ne forțăm… De ce? Pentru că am iubit și nu a fost o ”investiție profitabilă”, astfel că trebuie să recuperăm timpul ”pierdut”? Credeți că Timpului îi pasă? El va trece oricum. Și va scufunda de-a valma în adâncurile lui lucruri cărora poate noi ACUM le acordăm o importanță anume. Timpul trece oricum peste oameni, peste iubiri, peste tot. Numai inima are puterea de a suspenda Timpul. Poate că e doar o iluzie. Poate că e doar în mintea noastră. Poate că IUBIREA e cea mai dăunătoare boală a omenirii, care produce mai multă nefericire decât fericire, tocmai pentru că se vrea înțeleasă și luminată în toate cotloanele ei, tocmai pentru că vrem să înțelegem tainele care duc la fericirea pe care o simțim când iubim. căutăm să o raportăm la timp și să aplicăm ”rețeta fericirii”.

Singurătatea? Este doar o stare în care avem timp să ne întrebăm, să vorbim cu noi, să răspundem singuri la întrebări la care nu puteam răspunde când nu eram singuri. Și ne oferă posibilitatea unei stări de confort, ne oferă posibilitatea de a ne regăsi, de a ne iubi și respecta pe noi înșine. De ce este un lucru așa de speriat? Singurătatea merită savurată cel puțin la fel de mult ca și Iubirea. Iubirea nu e decât abandonul de sine, uitarea de sine și cred că a căpătat așa proporții mari tocmai pentru că Singurătatea presupune a ne iubi pe noi înșine, ceea ce e cu mult mai dificil și ”de speriat” decât a avea o relație exterioară Sinelui. E mult mai greu să ne satisfacem singuri propria nevoie de Fericire decât să punem Fericirea pe seama unui alt subiect, pe care putem ulterior foarte simplu să dăm vina pentru nefericirea noastră. Și dacă privim Iubirea prin prisma așteptărilorpe care le avem de la celălat, a împlinirilor sau neîmplinirilor ei, a momentelor în care avem timp de întrebări, o să iasă și mai mult în evidență egoismul Iubirii, care de fapt e un lucru frumos, natural și liniștitor.

Nu știu cine spunea ”Nu iubesc ochii tăi, ci oglindirea mea în ei”. Ador oamenii care se iubesc, care nu au nevoie de o iubire exterioară, nu au nevoie de nimic pentru a fi fericiți. Poate asta e cauza nefericirii: iubind egoismul și amorul de sine ale cuiva, mă abandonez în mâinile lui fără să îmi dau seama, uit de mine. Dar această nefericire nu are nimic în comun cu celălalt. Doar cu mine.

Ei, dragilor, nu cred că există Rețeta Fericirii. Așa cum nu cred că doi oameni se pot iubi dacă nu se iubesc mai mult pe ei înșiși. Reciprocitatea nu este în balanță, pentru că undeva pe drum, unul din cei doi se va abandona pe sine în beneficiul continuării relației. Atunci se rupe vraja. Atunci când ne cuprinde teama că celălalt nu simte, că vom pierde ceea ce avem, atunci când ne punem prima întrebare cu privire la ceea ce simțim, atunci când raportăm la timp ceea ce există sau nu există. Atunci începe declinul și preocuparea pentru ”profitabilitatea investiției”. Atunci putem da vina pe celălalt pentru nefericirea noastră.

Cred că acea iubire propovăduită în filme nu există. În momentul în care există (sau ne dăm seama că există în propria viață), începe să nu mai existe. Pentru că o raportăm la timp. Și o căutăm. Sau o maltratăm cu Voința. Iar un film durează o oră și puțin, nu o viață.

Există doar coincidențe în care doi oameni cu o imensă iubire de sine în suflet, își întretaie viețile fără să vrea, fără să teoretizeze, fără să conștientizeze ceea ce se simte doar. Iar această situație de singurătate (sau libertate) în doi poate fi numită iubire atâta timp cât cele două amoruri proprii se luptă pentru suveranitate, pentru libertate, pentru non-afecțiune, pentru non-iubire fără însă a fi declarat un câștigător. În momentul în care balanța se înclină prin diverse compromisuri, prin abandonul unuia dintre cele două Ego-uri, atunci moare totul… și tot ceea ce urmează e doar umbra sau ofranda adusă luptei de supraviețuire dintre cele două singurătăți (sau iubiri de sine).

Nouă ne place să credem că ceea ce urmează luptei este Iubirea.

Loading...