Un alt fel de Rai

Ploaia stearpă se abate către pământul rece. Rece acum, după ce am văzut cerul . un alt cer, un alt fel de Rai. Proiectez încet în minte pelicula roasă nu de vreme, ci de ciudă. De ciudă că Raiul meu este mereu departe. Raiul meu fuge mereu de mine, mă lasă să alerg, să mă chinui să îl ating, să am senzaţia că îl ţin strâns în palme, ca mai apoi să se de topească precum o meduză translucidă în soare şi să alunece printre degetele învineţite de atâta strânsoare, de atâta disperare.
Mă aplec şi sărut pământul rece. Pentru că e mai rece decât Raiul meu. E mai rece dacă te înrădăcinezi şi îl laşi să te prindă, să te împiedice în a-ţi continua fuga spre Rai. Îl sărut pentru că nu mă opreşte. Şi că mă lasă să văd cât de cald e Raiul meu.

Am văzut un alt Rai. Un suflet s-a oprit şi el din fuga lui şi mi-a arătat poze din Raiul lui. Poze, pentru că vorbele lui nu ajung la urechile mele. Nici nu cred că ar fi putut, cuvintele lui, să aibă aceeaşi putere ca şi imginile pe care mi le-a cioplit adânc în minte. Nici nu ştiu dacă toate cuvintele din lume au puterea zâmbetului şi curăţiei lui ce le-am văzut prin mica fereastră ce mi-a deschis. Raiul lui mă ademeneşte. Pentru că seamănă prea mult cu Raiul meu. Conexiunea dintre cele două e atât de puternică încât mă arde gâtlejul când încep să vorbesc despre asta. Mă dor ochii dacă îi închid să îmi imaginez ceva. Mă dor toate fibrele corpului dacă mă gândesc la el. La Raiul lui... La celălalt Rai...

*Rai - punctul imaginar spre care aspira toate inflacararile sufletului la un moment dat in viata.
*Pamantul - cerebralul, intelectul, constientul...
*El - un alt "eu" savurat in ochiii linistiti ai "eu"-lui constient.
*Cuvintele, imaginile - puterea de impacare cu sine, impacarea cu orice "eu" ivit din negura vietii
*Cel din imagini nu e un "el", ci un alt "eu". Descoperit prin el.

Monuments of Timisoara... (1)

Am ales câteva din multele obiective turistice din Timişoara pentru a le expune călătorilor. Mi-a fost greu să mă hotărăsc asupra subiectelor prezentate, astfel luând hotărârea de a reveni cu articole pe această temă.
Piaţa Unirii oferă trecătorilor desfătări vizuale arhitectonice de calitate. Îţi răpeşte privirea pentru început monumentul din centrul pieţei, apoi rând pe rând, terasele de pe marginea pătratului de clădiri într-un stil arhitectonic des întâlnit, barocul. Valoarea inestimabilă a clădirilor în stil baroc se exprimă prin mulţimea de turişti adunaţi să admire aceste frumuseţi sculpturale.Păşind uşor spre Piaţa Operei, străbaţi peisaje culturale unice prin vechime, calitate, dar şi un aer de nou, de inovaţie. Astfel, pătrunzând pe strada pietonală "Alba Iulia", ai plăcerea de a privi o îmbinare aproape perfectă de antic şi nou. Renovări pline de prospeţime şi vitalitate pe structuri vechi, din vremuri memorabile.
Totul plin de verdeaţă, sau alb, pur, cu mici, foarte mici, inconveniente de ordin abstract, ce pot fi ignorate spre o mai bună contemplare a structurilor puternice de rezistenţă.

Splendoarea în marea ei diversitate se desluşeşte abia ajunşi în Piaţa Operei, loc cu încărcate semnificaţii istorice, culturale şi artistice. Verdeaţa, puterea vieţii, iese la iveală la orice întoarcere a privirii, indiferent de punctul de reper.
Pe marginea pieţei pline de flori şi verdeaţa, magazinele te îmbie să le iei cu asalt, pentru a rămâne cu ceva amintiri din acest colţ de Paradis.

Cu greu îţi potoleşti pornirile şi îţî continui drumul străbătând Piaţa în lung, către frumoasa Catedrală şi Parcul Central. De la distanţă, catedrala se impune ca un loc de odihnă şi protecţie spirituală. Scările parcă te îmbie să le urci, pentru a-ţi afla odihna în sânul divinităţii.
Atât parcul central, aflat lângă Catedrală, cât şi celelalte parcuri, oferă desfătare ochilor şi linişte sufletului şi minţii încărcate de stres şi apăsare ideologică. Liniştea oferită de verdele primăvăratec şi de trunchiurile tinere de arbori se îmbină cu ciripitul păsăricilor, devenite uneori supărătoare... Respiri adânc şi îţi imaginezi că eşti o păsărică cântătoare (da, e cacofonie) şi că îşi odihneşti aripioarele obosite pe o ramură de vlăstar.
Punctul culminant al călătoriei constă în evadarea în natură, desfrânarea imaginaţiei în faţa uimitoarelor minuni ale naturii. Îţi potoleşti setea cu apa vie ce izvorăşte din una din adăpătorile parcului şi încerci să menţii senzatia de crud a naturii în jurul papilelor gustative. Înghiţi uşor gura de sănătate naturală şi treci imaginativ prin caleidoscopul înregistrat.
Iată deci primele mele recomandări în bucuria de a trăi, de a savura necontenit din frumuseţile oferite nonşalant de metropola Timişoarei.
Voi reveni cu descrieri asupra tuturor obiectivelor turistice întâlnite în cale, pentru a mă asigura că turistul venit aici nu va scăpa nici o ocazie în a se minuna.

Prospetime

Sweet dreams...

Pace si lumina

Am avut azi parte de una din imaginile cele mai incărcate de semnificaţie pascală din viaţa mea. Poate că am fost prea grăbit să le remarc până acum? Poate că mi-am închis ochii sufletului în a primi simbolistica vieţii?
Ce poate fi mai liniştitor decât lumina izvorâtă din întuneric, libertate, pace şi poftă de viaţă, toate surprinse la un loc într-un cadru de zi cu zi?

Innocent play

Cred că m-aş fi distrat foarte bine cu tipii din imagine...

Sand in my eyes...

Office problems...

Privesc picturile murale ale sufletului meu...

Plăcerea unei priviri... sau amantul cerebral

Ieri seară am simtit ceva rar, ceva frumos, ceva ce oricare din noi ar vrea să simtă tot timpul.
Nu pot să descriu exact vâltoarea ce m-a prins şi mai ales profunzimea a ceea ce am simţit. Cuvintele nu sunt făcute decât să exprime stări de fapt obişnuite. Devreme ce nu sunt obişnuit cu asemenea "flash"-uri ameţitoare, este scuzabil faptul că nu îmi găsesc cuvintele.
Am mers ca de obicei, pe la ora 9 în complexul studenţesc pentru a-mi potoli foamea... Foamea ce vine de la stomac... M-am aşezat la rând, împreună cu un om drag mie... Coada era până la intrarea fast-food-ului, aşa că m-am proptit în pragul uşii să admir peisajul din interior... Băiatul din faţa mea, frumuşel, parcă făcut ca "stas" la fabrica de frumuseţe... neinteresant... trec mai departe... Următorul: ţepi, cu coamă cu tot, micuţ, fraged, blonduţ, vopsit şi mai blond... Mereu mă uit la ceafa şi la fundul băieţilor. Mai ales dacă nu le văd chipul. Ceafa lui era proporţionată, cu puţin puf de păr blond şi pielea ciocolatie strălucea în lumina din magazin. Recunosc că am simţit un mic impuls spre a muşca uşor din ea, spre a-i simţi gustul... Sentiment obişnuit dealtfel. Stătea cu spatele... se vedea din mişcările bruşte că e o fire vioaie, neastâmpărată... Nu îşi găsea locul, nu avea răbdare, nu era obişnuit probabil să aştepte pentru nimic în viaţă, ba probabil era obişnuit să i se ofere totul pe tavă. Cât timp a stat cu spatele spre mine, nu era nimic care să îmi acapareze atenţia mai mult ca de obicei.

Dar când s-a întors mi s-a oprit răsuflarea. Nu puteam să îmi aţintesc ochii în altă parte. Era de o frumuseţe cum rar întâlnesc. Avea o frumuseţe fină, cântărită parcă în cel mai mic amănunt al trăsăturilor lui. Sprâncene negre, frumos arcuite, ochii mari, castanii, foarte expresivi, un nas fin bine proporţionat, buzele frumos conturate şi cărnoase, de parcă le-ar fi desenat un priceput estetician aruncând tempera pe tabloul proaspăt după ce în prealabil a urmat "reţeta culorilor perfecte". Totul era proporţie, ochii, gura, ochii, nasul se încadrau în acea limită a sublimului. Acea limită după care nu se mai poate face sau spune nimic, acea limită de care dacă treci, rişti să răzbaţi în penibil, în hidos. Am învăţat asta la orele de muzică. Şi se aplică nu numai în muzică...
Insistenţele privirilor lui m-au făcut să flămânzesc şi mai mult. Să îmi fie foame după pielea rumenă de pe ceafă, să am porniri animalice în a simţi apariţia lui fizică cu toate mijloacele senzoriale... Ochii, cei mai incontrolabili, mi se zbăteau ca într-o încleştare crâncenă, se zbăteau să evadeze din strâmtoarea plăcerii de a privi. Pe nări năvălea un iz de prospeţime îmbibată în senzaţii de rumeneală la soare... Pielea parcă se strânsese toată spre a nu mai da voie nici unei atingeri să strice catifeaua simţită poate atingându-l. Insista cu privirea... şi toate simţurile blocate mă nemulţumeau. Inima începuse să se zbată şi ea nerăbdătoare. O nerăbdare născută moartă într-o lume în care nu ne putem permite nerăbdarea pură.
Mă privea pe furiş cum îl priveam pe furiş şi acest joc mi-a fost îndeajuns. mă căuta cu privirea chiar şi când a plecat. Nu mai era nimic de adăugat, nimic de făcut. Plăcerea orgasmului cronic nu lăsa loc de urmări. A fost perfect. Mi-ar fi fost frică să stric acea plăcere cu fie chiar şi numai un cuvânt, o întrebare. A fost complet. O plăcere completă, incompletă doar în aparenţe. Singurul regret: nu am avut aparatul de fotografiat... oricum nu aş fi reuşit decât să dau "save" la un crâmpei din tot ce s-a consumat în acele puţine momente.
A fost ca o aventură de neuitat... cu el... amantul meu de 2 minute, amantul meu cerebral.

Jim Croce - Time in a bottle

If I could save time in a bottle
The first thing that I'd like to do
Is to save every day
Till Eternity passes away
Just to spend them with you

If I could make days last forever
If words could make wishes come true
I'd save every day like a treasure and then,
Again, I would spend them with you

But there never seems to be enough time
To do the things you want to do
Once you find them
I've looked around enough to know
That you're the one I want to go
Through time with

If I had a box just for wishes
And dreams that had never come true
The box would be empty
Except for the memory
Of how they were answered by you

But there never seems to be enough time
To do the things you want to do
Once you find them
I've looked around enough to know
That you're the one I want to go
Through time with

Zbaterea Gândului

Mai devreme imi bătea inima. Tare. M-am ţintuit locului şi am întrebat-o ce are. Se bâlbâia. Şi la un moment dat s-a oprit, speriată. Am început să o biciuiesc. Ca să mă răzbun pe ea. Cu ce drept bate fără să îmi ceară voie? Cu ce drept îmi zdrobeşte pieptul şi chingile bine strânse în idei şi convingeri ţintuite de atâta amar de vreme? Să nu mai spunem de experienţe ... neplăcute dacă ar fi să le judec "la rece". Îmi vine să o smulg din piept şi să o arunc cât colo în praf şi uitare. Mă doare pieptul... Mă dor chingile... De ce nu se împacă inima cu gândul? De ce nu mă ascultă când îi spun că nu e bine să se zbată? Cel puţin nu atât de tare.

Vreau răspunsuri... Vreau certitudine. Inimă nesuferită, nu mă laşi să am stare. Prea multe întrebări şi ... şi mai multe răspunsuri posibile. Te aruncasem în colţul ăla întunecat să nu îmi mai faci.. rău. te închisesem în cuşca aia plină de zăbrele reci şi uscate de filozofia vieţii. Atât de supărat sunt acum pe mine că te-am eliberat fie şi pentru o clipă în care mi-am spus că nu trebuie să îmi fac griji ! nu credeam că dacă te las nesupravegheată fie şi pentru un moment, o să mă invadezi. O să mă apuci cu ghearele de cap şi o să mă scuturi atât de tare încât acum nici nu mai ştiu unde mă îndrept... nici cum mă cheamă. Am adoptat un alt nume... care îmi răsună în cap fără încetare... ca o melodie căreia nu îi mai ştii versurile şi nu mai ştii de unde ţi-a rămas în minte.

E umilitor. Pentru atributele pe care cu atâta grijă mi le-am lipit pe când mă uitam în oglindă. Şi începusem să cred că sunt intangibil, liniştit şi chiar fericit. Nici nu mai ţin minte când am zis ultima dată că nu trebuie să îmi pese... Sau nu vreau să ţin minte? Era bine, era confortabil. Era liniştitor să mă ştiu singurul meu stăpân. Mi se descreţise fruntea şi cea mai mare bucurie a mea era să mă amuz şi să mă uimesc de efectul ce mi-l produc. Eram încântat de mine... Acum mă transformi din nou în monstru. În monstru însetat ... dar nu de sine însuşi. Ci de altcineva. Un monstru gata să înghită prada dintr-o singură mişcare. Chiar şi momeala aruncată ... Un monstru căruia nu îi pasă că poate fi la rândul său pradă... Care se avântă cu sălbăticie în necunoscut şi urlă din străfundurile sale când e prins în capcana nesiguranţei...

Mă simt ca o marionetă mânuită prin aţe ridicol de groase de un păpuşar care nici măcar nu ştie cât de măiastru e în arta sa, nici măcar nu ştie ce reprezentaţie cu final incert a devenit "viaţa" mea şi nici măcar nu ştia că prin mâinile lui pot prinde viaţă. M-a ales din rafturile teatrului de păpuşi pentru că aveam ochii mari ţintuiţi spre el. I s-a părut lui că erau vii. Bietul de el, nu ştia că ochii erau înţepeniţi de lacrimi necurse, că lacul cu care eram îmbibat era protecţia împotriva dezamăgirii, că braţele moi mi s-au mişcat nu din neastâmpăr copilăresc, ci din cauză că şi-a trecut degetele peste mine şi m-a atins, că viaţa a început să curgă prin aţele şubrede abia atunci cand m-a luat în palme, a suflat praful de pe ochii mari şi m-a sărutat pe creştet, spunându-mi că se va juca cu mine.

Inimă crudă, acum mă plec în faţa ta şi te rog să mă cruţi măcar de această dată. Mergi în cuşca ce cu grijă am contruit-o special pentru tine, rămâi închisă acolo şi lasă-mă să mă amăgesc cu "viaţa". Imaginează-ţi că eşti într-o colivie de aur din care mereu poţi prinde aripi şi zbura spre orice orizont deschis. Promit că te voi hrăni din când în când cu câte o aripă de înger ruptă de la vreun arhanghel rătăcit, ca să nu îţi aud strigătul dureros de însingurare în plină noapte cu lună plină. Promit să te adap cu cel mai dulce nectar de moment, în care voi strecura picături de uitare, spre a nu te întrista de vremuri trecute...

Iar tu, păpuşarule, fă bine şi mă pune înapoi pe raftul prăfuit de pe care m-ai prins în palme, dar cu grijă să nu îmi sfărâmi picioarele tremurânde şi slăbite de la reprezentaţii fără nume şi fără final. Fă bine şi îmi închide ochii mari, să nu mai vină alt păpuşar dornic de joacă... Taie cu foarfeca timpului aţele groase ce m-au legat de tine, vreau să fii ultimul sânge curs prin mine. Dar sărută-mă mai întâi pe frunte, să îmi rămână impregnat în smalţul lăcuit mirosul de viaţă al ultimului meu drag păpuşar.