Hmmm

Câteodată mă surprind nevoit să scriu. Nu ştiu de ce. Poate simt nevoia să mă exterioriyey de ceva ce se petrece în interior fără voia mea. Conflictul raţiune-gândire... poate... sau poate e doar aşa ... ceva vag ce îmi trece prin minte şi nu aş vrea să uit...

Nu am povestit niciodată că m-am îndrăgostit de un prostituat. În mod normal mi-e ruşine să recunosc, dar asta e. Unui singur om m-am confesat 100% şi nu mi-a fost ruşine...

Da... asta e... sunt îndrăgostit nebuneşte de un prostituat. Şi nu sunt sigur dacă numai fizic... Mă întreb mereu dacă nu cumva e şi prostituat sentimental... ceea ce mă sperie mai tare... Nu ştiu de ce mă sperie pentru că oricum nu am nimic de pierdut... decât poate un miraj.

Ne-am cunoscut iarna trecută. Eram pe net... şi din plictiseală am intrat pe Romeo, ca de obicei... Am observat pozele unui tip nu tocmai frumos, dar care arăta foarte masculin, foarte sigur pe el... şi părea foarte inteligent. Erau nişte poze cu nişte cuţite în mână. Penibil da. Mi-a stârnit prima dată un fel de repulsie, ca oricărui om, cred, apoi un zâmbet la gândul că e un copil care se chinuie să pară rău, dar emanaţiile lui îl contrazic total. Nu am stat prea mult pe gânduri... şi l-am invitat la un chat... pe yahoo... nici el nu a stat prea mult pe gânduri... am glumit mai tot timpul. Deci, mi-am spus, e inteligent. Apoi din discuţii am ajuns să îl întreb ce caută, la care mi-a răspuns mai în glumă mai în serios, că o face pe bani. Până în acest moment nu suportam nici măcar ideea de a conversa cu un astfel de om... dar mereu am simţit nevoia să înţeleg tipul oamenilor "producători". Primul impuls a fost să mă gândesc cum ar fi să îl plătesc şi să îl pun să facă ce vreau. Mă încânta ideea de a face ce vrei cu cineva, fără prea mari pretenţii din partea lui. Când eram mai mic, pe la 22 de ani, primul meu prieten încercase să mă convingă că nu e un lucru aşa grav să faci bani pe internet, vrăjind străinii cu bani. Şi chiar nu era, atâta timp cât făceam asta în prezenţa lui... şi atâta timp cât nu eram nevoit să fac sex cu persoana în cauză. Dar m-am oprit, din motive pur morale, izvorâte probabil din adânca educaţie despre moralitate pe care o moştenisem de la părinţi. Astfel, ajunsesem să desconsider oamenii care fac asta, pe simplul motiv că se vând pentru nimic, şi pentru că aleseseră calea cea mai simplă şi josnică în viaţă.

Am hotărât totuşi să mă întâlnesc cu tipul ăsta, dintr-o curiozitate amestecată cu dorinţa de a domina şi de a mă înjosi prin plata unui lucru nu prea "fair-play". Am mers cu gândul de a-l cunoaşte în primul rând, dar nefiind sigur ce mişcare voi face în final, adică dacă îl voi plăti pentru a face sex sau îl voi abandona scuzându-mă frumos.

Am mers în centru cu maşina... La început am făcut doua ture pe lângă el pentru a-l studia de la distanţă. Era micuţ, drăguţ şi zgribulit, nu părea deloc Răul din pozele de pe Romeo. Aşa cum de fapt îmi şi închipuisem. Am oprit în final maşina şi a intrat. Era puţin neîngrijit. Am glumit... am râs... primul gând care mi-a venit în minte a fost cum de un asemenea copil fain poate să ajungă în starea de a se prostitua. Era încântător, cuceritor, de un optimism molipsitor... L-am descusut şi mi-a povestit în mare firul vieţii lui... Fusese abandonat de părinţi la casa de copii, el împreună cu toţi ceilalţi 10 fraţi. Fuseseră nevoiţi să se descurce singuri cum au putut, fără vreun ajutor de nicăieri... Aşa se apucase de prostituţie, de la 16 ani... şi ajunsese să doarmă pe străzi uneori pentru că nu suporta să stea cu un om, să se prefacă lângă el că îl iubeşte, ca acesta să îi satisfacă toate dorinţele. Cu timpul am aflat că anturajul lui era compus numai din oameni ca el. Fără casă, fără părinţi... şi că societatea şi regulile societăţii erau pentru ei făcute să fie sfidate fără nici o părere de rău. Astfel, când nu avea bani de mâncare, se puneau şi furau... când nu aveau unde dormi, se cuibăreau lăngă un piept care le cerea în schimbul adăpostului avantaje sexuale. Mi-a spus de la început că nu are nimic împotriva homosexualilor şi că el este heterosexual, că are prietenă, că nu îi place ce face, dar este nevoit să o facă... etc. Mai târziu mi-am dat seama că îşi impune multe din ideile pe care mi le înşirase în prima seară.

Nu am făcut sex... şi nu vroiam să ne mai întâlnim, pentru că nu consider că deocamdată trebuie să plătesc pentru servicii sexuale, ci le pot avea oricum. Ne-am despărţit cu zâmbetul pe buze, încântaţi amândoi de cunoştinţă, mai ales că îi lăsasem banii pregătiţi de acasă, spunându-i că îi dau pentru că are nevoie de ei şi nu trebuie să facă nimic pentru ei.

Ajuns acasă, am intrat iar pe internet... şi ... foarte galant mi-a spus că nu i s-a întâmplat asta niciodată... că îmi mulţumeste şi că fratele lui, auzind ce i s-a întâmplat... a vrut să mă cunoască şi el... Bineînţeles că am ezitat să mă întâlnesc cu fratele lui, pentru că evident că se aştepta să îi dau şi lui bani, fără să fie nevoit să facă ceva. Până la urmă am cedat insistenţelor, l-am cunoscut şi pe C., nu mi-a lăsat deloc acelaşi sentiment de lejeritate şi confort pe care le avea el, A. Aşa că m-am scuzat şi ne-am despărţit amiabil, bineînţeles înşelându-i aşteptările de a-i da şi lui bani.

câteva zile după ocoleam orice discuţie cu ei... pentru că pur şi simplu nu vroiam să îmi "pătez" imaginea în faţa conştiinţei proprii prin a-mi dedica din timpi unor oameni de joasă speţă. Asta judecând "la rece". Dar A. insista mereu... stateam ore în şir pe internet şi glumeam... Apoi am început să ne întâlnim, să ne plimbăm... a început să stea toată ziua cu mine... şi şi-ar fi dorit să îl iau şi noaptea cu mine. Era plin de viaţă în fiecare zi, cu toate greutăţile pe care le avea. Nu îmi pomenea niciodată de greutăţile pe care le are... că nu are unde să doarmă sau că nu are bani să îşi cumpere de mâncare. Niciodată, timp de 3-4 luni de zile nu mi-a pomenit nimic despre nici cel mai mărunt lucru rău din viaţa lui. Era voios, îmi încânta privirea şi mă binedispunea indiferent de starea în care mă aflam. La un moment dat a început să se certe cu prietena lui pentru că nu îi mai dădea nici un semn... pentru că nu stătea aproape deloc cu ea şi tot timpul era cu mine.

Într-o buna zi i-am spus că mi-ar părea rău să ştiu că la un moment dat nu ne-am mai vedea şi nu m-aş fi tăvălit puţin cu el... La care a răspuns că ar trebui să bem şi "vedem ce iese". Am mers la un hotel, am luat de băut... şi... sfios mi-a spus că nu are altă soluţie decât să îl luăm şi pe fratele lui mai mic, să doarmă cu noi. Am acceptat, deşi mi-aş fi dorit să rămân numai cu el... Ne-am îmbătat, ne-am dezbrăcat... şi am refuzat avansurile lui C. M-am sărutat cu A. până ce, epuizaţi de oboseală, am adormit toţi 3.

Au urmat nopţi în care am rămas doar noi 2. Am făcut dragoste, a fost frumos... după care nu puteam refuza să nu primim şi pe C. cu noi noaptea. Au urmat distracţii... râsete... Am aflat la un moment dat că îi este ruşine să îmi spună că nu a mâncat din ziua precedentă. L-am rugat frumos să îmi spună dacă se ivesc situaţii de acest gen, pentru că nu văd normal ca eu să am poate mai mult decât trebuie, şi el, pe care deja îl îndrăgeam atât de mult, să nu aibe ce mânca. Îi era ruşine mereu, dar îşi făcea din când în când curaj să îmi spună că are nevoie de câte ceva. Mă preţuia mai mult decât oricine din viaţa lui la acel moment, îmi lua apărarea în faţa oricui, mă măgulea cu tot feluri de giumbuşlucuri făcute ca să mă scoată dintr-o stare proastă.

Mi-a făcut cunoştinţă cu toată familia lui, mă înţelegeam bine cu toţi... dar nu mă implicam decât pentru el. Mi-a prezentat prietenii rând pe rând, după care... a ezitat de câteva ori să mă ia cu el... când se întâlnea cu prieteni. Iscodindu-l am aflat că aceştia bănuiau ceva... cum că am fi mai mult decât prieteni buni. Din acel moment a început să se departeze, să mă caute mai rar... A mai locuit cu mine un timp... după care am început să ne întâlnim numai când ne distram cu amicii lui... şi asta destul de rar... ocolea momentele în care rămâneam doar amandoi, şi asta m scotea din minţi, pentru că nu înţelegeam schimbarea... Cum adică? La început arăta de parcă e îndrăgostit de mine... şi din momentul în care au bănuit prietenii lui ceva, a preferat să se schimbe? A început să se vadă mai des cu prietena lui, ba chiar să locuiască cu ea... să îmi ignore momentele în care vroiam să discutăm despre noi 2... Ne-am certat rău de câteva ori, hotărâţi fiind să nu ne mai vedem deloc. Dar mereu unul din noi revenea şi îl căuta pe celalalt. Iar ne întâlneam, un timp era frumos, apoi iar ne certam din orice. La un moment dat mi-a spus că el nu poate să iubească un băiat şi nici nu vrea asta. Şi că tot ce a făcut din punct de vedere sexual cu mine, a fost pentru ca să îmi facă mie plăcere, aşa cum eu aveam grijă de nevoile lui. Că vrea să fie cu o fată şi să nu bănuie nimeni nimic. De câteva ori însă, pe când hotărâsem să rămânem doar amici, l-am surprins fiind gelos pe diferite persoane de care mă ataşam din când în când. Şi asta mă făcea să cred că totuşi încearcă să îşi reprime orice sentiment faţă de mine.

Până la urmă ne-am complăcut într-o situaţie în care eu nu îi mai arăt că sunt gelos pe prietena lui şi că nu îmi pasă prea mult de cât timp petrece cu mine, deşi mi-l doresc mai tot timpul lângă mine, mi-l doresc sexual foarte mult. Sexual, m-am decis să nu îi mai pretind nimic, pentru că nu vreau să facă ceva din obligaţie faţă de mine. Şi îl las aşa, crezând că la un moment dat va vrea singur ceva, deşi i-ar fi greu să o exprime. Trec cu vederea că preferă să scape de "stresul sexual" cu o fată şi consider că e cel mai corect să îl las să facă ce simte. Dar nevoia de el mă macină, mă face să vreau să îl uit, să scap de el ca de o obsesie permanentă. Seara dorm cu el în braţe şi îmi amintesc de vremurile când, în loc de plapumă, îmi lua piciorul şi îl punea peste el, când abia moţăind la culcare, mă lua în braţe şi mă ţinea de după gât.

Există atâta dragoste reprimată în el încât mă înduioşează faptul că nu a putut să o dezlege la timp... şi că acum oricum e prea târziu. E un suflet atât de blând şi dulce, dar atât de pătat de nevoia de a FI RĂU într-o lume în care altfel nu ar putea supravieţui. E aproape instinctuală repulsia lui la sentimente, o consideră o slăbiciune şi o pierdere de timp. Oricum ar fi, pentru mine rămâne sufletul meu pereche, care poate niciodată nu îşi va dărui şansa de a trăi împreună cu mine ceva frumos. Se mulţumeşte cu minciuni menite să-i menajeze orgoliul de golan şi imaginea în faţa prietenilor şi a oamenilor din viaţa lui.

Am făcut deja prea multe mutări pentru a-l ajuta să se deschidă şi nu cred să funcţioneze. Tot ce ar putea veni, ar fi de la sine... Sunt impotent în faţa destinului şi a modalităţii de înrâurire a evenimentelor din viaţa lui. Deocamdată aştept un semn că toată dedicarea mea de până acum nu e în van. Dar cel mai probabil este că ar rtebui să uit totul şi să îmi continui viaţa mea.

Cum scapă roboţii de sânge?

Am o serie de poze în aparat. E un aparat nou. Aproximativ. Luat acum un an pentru a fura imaginile şi a mi le putea aminti. Era ... aşa o dorinţă... să nu pierd ce îmi vedeau ochii. Dar de fapt acum îmi dau seama că nu vroiam să pierd ce îmi simţea inima. Şi eram disperat să adun tot praful din aer, tot soarele ce îl vedeam, toate sclipirile... poftele... transpiraţia lui. Totul. Să le adun într-un borcan etanş. Să nu se piardă nimic... Aiurea. Au rămas doar poze... Câteva poze. Mereu rămân doar poze... nimic mai mult. Bine, dorinţa mea ţine mai mult de ne-material... dar tot ce îmi pot aminti sunt doar umbre... materiale. Îmi plâng ochii însetaţi după luciul cu care ardeau fără să ştie... şi acum mă uit la o poză în care mi se văd ochii... dar nu pot vedea decât că sunt mai bulbucaţi decât de obicei, când mă uit în oglindă. Dar îmi amintesc că mă ardeau. Mă dureau de stat deschişi şi nesătui. de el... Păcat... mai am doar pozele... nu mai am focul... Mă doare capul dacă încerc să îmi amintesc... Vreau să uit. Şi totuşi caut cu disperare să aduc înapoi acele trăiri. Alerg în fiecare zi legat la ochi la servici, surd, mut...

Nu contează Nimic. Asfalt încins simt sub picioare. Dar merg pe el... ca un perpetuum mobile. Şi toţi facem la fel. Perpetuum mobile fără suflare... Fiecare zi e un chin. Un chin de a trăi. Nuuuu. Nu e vorba de viaţă şi de moarte. Nu am nici  traumă, nu mi-e frică de moarte. Doar de cenuşiu mi-e frică. De Nimic. Dar nu de nimicul frumos. Ci de acela cenuşiu. Până şi Nimic e mai bine decât ce facem noi. Ce facem? Ne învârtim pe lângă o fântână arteziană. Aceeaşi în fiecare zi. O numim Iubire, Viaţă, Trăire, Sentimente, Adevăr... fiecare o numeşte cum vrea. Fiecare trăieşte într-un anumit anotimp. Pe rând, unul după celălalt se perindă anotimpurile pentru fiecare. Şi vine anotimpul când fântâna începe să funcţioneze, să stropească... Toţi ne rotim, ne lovim cap în cap pe lângă ea, ne călcăm în picioare... obosim... pentru a prinde măcar un strop din interiorul ei. Fiecare prinde în palme stropul, îl sărută, îl întinde peste tot corpul, încearcă să se scalde cu el, să se acopere ca şi cu un ir mântuitor.

Spuneam că am câteva imagini în aparatul de fotografiat. Sunt obsedat de a îi face poze când doarme. Pentru că are fruntea descreţită. Poate e o dorinţă interioară? Să îl fac să aibă mereu fruntea descreţită? Pentru ce? Să fie fericit? Dar pe el nu îl interesează fericirea mea. De ce m-ar interesa pe mine? E vorba numai despre umbre? Cum care umbre? Corpurile noastre. Sunt ca umbrele. Dau impresia de realitate... dar de fapt nu există. De fapt sunt ireale. Totul este ireal. Suntem doar roboţi unifuncţionali. Mergem spre o anumită direcţie. Aceea dictată de soft-ul cu care am fost programaţi. Şi ochii ne sunt programaţi să analizeze doar umbrele. Doar pe ele le pot simţi. Dar dacă există ceva "unknown", ceva ... "unidentified object"... Ceva ce ochii nu sunt programaţi să simtă. Softul nu mi-a pe deplin cunoscut dar am impresia că anumite componente, pe care noi le ignorăm, simt ceva mai mult... decât umbrele. Simt... totul. Sunt rare momentele în care simt totul. Şi nimic. E atât de plăcut şi liniştitor... să dai erori de soft... Să te laşi pe mâna altui soft, superior, bazat pe programarea hazardului, cu linii de program ce conţin sentimente şi lucruri aleatoare... alambicate şi fără noimă...

Şi cum spuneam... am câteva imagini... în aparatul de fotogafiat... El nu are aparat de fotografiat. Dar eu mi-am luat. Mai de mult. Nu pentru el, pentru El. Pentru a nu pierde ceva din El. Şi tot am pierdut. Sau nu?

La dracu cu fântâna arteziană. E atât de egoistă şi idioată... Parcă suntem în jurul ei ca într-un club de dans, fiecare cu căştile şi muzica proprie adusă de acasă... sau programată de acasă. Am un CIP implantat. Un cip care îmi activează dimineaţa ochii. Şi îmi şopteşte ce să văd, ce să simt, ce să aud... Şi se dezactivează când îi închid. Ochii. Atunci abia începe Viaţa. Sunt liber să merg unde vreau, cum vreau, cu cine vreau. Aseară am mers gol pe plajă cu el. Şi apoi l-am adus şi pe El şi i-am comparat. Ne-am pozat aşa goi, fără ruşine. Şi un strop din valurile mării mi-a lovit obrazul şi mi-a amintit de fântână. S-o ia dracu de fântână... eu nu mai merg în jurul ei. Mă ustură tălpile de la asfaltul încins. Dar stai, asta nu trebuie să ajungă decât dimineaţa în gând. Când mi se activează CIP-ul.

De ce trebuie să amestecăm visul cu realitatea? Care e realitatea? Eu o trăiesc pe cea cu ochii închişi. Eu o vreau pe ea. Nu vreau fântâna, vreau marea. Cu el sau El. E important cu cine? Pentru mine... nu. Pentru că oricum sunt egoist. Şi nu contează dacă e el sau El. E ca şi cum mi-aş alege mai multe victime, le-aş îmbăta şi m-aş distra apoi pe seama lor. Pentru că hai să fim sinceri... iubeşti ochii care sclipesc doar pentru tine. Nu ... pur şi simplu pe cei care sclipesc. Nu e aşa? Atunci o fi doar o eroare de program...

Perpetuum mobile... cu CIP-ul varză... cu erori de program... poate din cauza stropilor de mare... stau întins lângă fântâna arteziană, cu ochii închişi... şi încerc să fur una din căştile perechi ale celor ce se rotesc... poate doar aşa îmi voi mai scurtcircuita încă o dată fiinţa programată. Şi roboţii visează?

Am câteva poze cu el în aparatul de fotografiat şi asta e tot ce îmi dictează softul să fac. Mă simt prins într-o buclă de program ivită dintr-o eroare a Programatorului. Odată cu activarea CIPului stropii săraţi de pe obraz nu mi se usucă. Şi miroase tot a nisip... şi a urme de paşi... şi a piele... Vreau să merg cu ochii închişi pe stradă... Să miros fiecare trecător. Să îi simt. Să le aud bătăile inimii.

Vreau să fiu orb cu ochii deschişi. vreau ca softul să se blocheze într-o anume buclă.

Si timpul... Timpul e mai rău decât Programatorul. Face ca dimineaţa să vină. Şi anotimpurile. Şi ploaia aia uscată. Picătura rămâne picătură, dar se transformă în sânge mai mereu. Mă mânjesc peste tot cu el, peste ochi... peste gură, să uit... E atâta sânge pe mine !!! ... cum scapă roboţii de sânge?

despre gândurile-amalgam ale unui poponar

~nene Andrei

Adevarul nu mă supără, doar prostia repetativă şi banală. Cei ce îmi sunt aropiaţi ştiu că îmi place adevărul, dar numai acela susţinut temeinic, de idei demonstrate si neclătinate, nu stereotipuri vârâte în cap de cărţile comuniste sau de tradiţia din familia de popi din care face parte individul. Am fumat de mult argumentari de genul "nu e sanatos pentru copiii noştri" , "nu e normal", "e împotriva lui Dumnezeu"... etc etc etc. Le-am fumat ca pe haşiş şi nu a rămas din ele decât scrum. Şi ştii de ce mă muie? Pentru că .... pentru că familia, cercul de prieteni şi oamenii lângă care am stat nu mi-au ingrădit gândirea. Regimul comunist cazuse pe cand începeam eu copăcel să gândesc mai mult decât "unde mi-e cravata roşie de pionier?". Tocmai pentru ca am curajul sa imi privesc bubele din cap si să încerc să le vindec la sfatul medicului. Nu mi-e ruşine cu ele, nu le reneg, nu le ascund. Da' vezi tu mă muiuţ de bosorog? Tu nici măcar nu mai poţi scoate vreo idee când eşti jignit. Dar eu nu jignesc... eu alint. Să ţii minte asta... Eu nu jignesc niciodata, doar incerc să îmi spun parerea... si cand te fac "boşorog cretin" sau "libelula beţiva comunistă" e chiar parerea mea, pe care nu poţi sa o suporti. Pentru ca eu sunt gay. Si pentru ca un gay a avut curajul sa te jignească. Şi nu trebuie să te laşi bătut, că astfel va exista un precedent în care unui susţinator al "valorilor morale si religioase" i se închide gura cu argumente. Şi nu trebuie să fie aşa, nu trebuie să te dai bătut. NU !!! LUPTĂ!!! Până la ultima suflare... Pentru cauza ta dreaptă, în care tu crezi, dar nu ştii despre ce e vorba. Luptă nene comunist, luptă !!! Hai, răsculati-vă acum cu toţii !!! Luaţi apărarea omului jignit. Şi demonstraţi voi încă o dată de ce Dumnezeu nu suportă poponarii. Şi o să îi pedepsească rău ! Dar numai pe cei care nu sunt sado-masochişti, că ălora le-ar plăcea. NU. Pe ăia .....o să........ îi gâdile. Da, o să îi gâdile veşnic cu o pană de gâscă. Şi o să moară în hohote în chinurile veşnice ale penei de gâscă. Ia mai demonstraţi voi o dată cum de .... sexul dintre doi bărbaţi nu e normal ci e împotriva naturii !!! Hai vă rog frumos.

Cum pula mea, frate, să nu fie mişto? Ăştia-s nebuni. FRATE, IO M-AM FUTUT IN CUR SI E CHIAR MIŞTO, FRATE !!! Voi sunteti cretini la cap? Chiar vreţi să mă convingeţi că nu a fost mişto???? Bă, voi sunteţi nebuni la cap, mă!!! De ce pula mea mi-a plăcut dacă ziceţi că nu e normal si că e împotriva naturii şi că ... e păcat capital.... de moarte... şi cum mai vreţi să îi spuneţi? BĂ, pe bune acu. De ce dracu nu încercaţi să vă futeţi în cur şi mai apoi abia să vorbiţi despre asta??? Abia atunci îţi poţi da mai bine cu părerea, nu??? Ce pula mea vă băgaţi in ciorbă când nici nu ştiţi cu ce se mănâncă? E ca şi cum m-aş fi băgat eu pe un forum despre cunnilingus şi aş fi spus că "nu frate, nu e bine. Nu e normal. E YAK". NUUUUUUUUU. Raman aici unde am idee despre ceea ce vorbesc. Nu mă duc acolo să vorbesc de pizdă, pentru că nu sunt specialist, recunosc. (Vezi? Eu îmi recunosc lipsurile). Ştiu că se bagă limba şi că se inchid ochii... Atât... Ce simte ea nu ştiu. Draq ştie. Nu ştiu frate, dacă nu ştiu... ce să fac? Nu am fost curios, asta e. Bă, da' ăştia care ştiţi cu ce se mănâncă... de ce draq nu vorbiţi acolo unde se vorbeşte despre PIZDĂ?? Trebuie să veniţi aici ca să vorbiţi despre suptul pulii? Ce draq mă.....?!?!?!

Ce Dumnezeu, ce draq bă, sunteţi atâţia specialişti în ceea ce ţine de cele sfinte...., că mă şi sperii, mă, să mor io. Parcă am rămas singuru ateu pe pământ. Bă, voi sunteţi cu capu? Cum puteţi mă să vorbiţi despre VOIA lui DUMNEZEU???? Despre ce vrea EL şi ce gândeşte EL şi ce va face EL??? Cine sunteţi mă panaramelor să spuneţi că voi vă mântuiţi şi eu nu??? Că io o să ard în iad şi voi mergeţi cu sfântu' Petru la un şpriţ. Băi fraţilor bă, să mor io, parcă aţi înnebunit cu totul. Poi eu nu vorbesc frate decât despre ceea ce simt şi stiu cum se întinde în tigaie. Nu mă bag la ciorbe, că nu ştiu ce fac. Poi cum mă să spui că tu ştii care e voia lui Dumnezeu mă??? CINE EŞTI TU FRATEEE??? Ţi-a spus ţie Dumnezeu că ţi-e preten bun? Sau aţi mâncat din aceeaşi farfurie? De ce mâncaţi bă rahat, bă fricoşilor? Vă e frică să nu vă violeze cineva copii?? Mai repede îi violaţi voi bă, ăia care beţi, vă bateţi nevestele pentru că nu se fut în cur şi pentru că nu vă acceptă bigamia? De ce dracu vă ascundeţi bă după pumni când ştiţi că daţi în fiinţe mai slabe decât voi? De ce veniţi mă apoi aici să îmi ţineţi mie prelegeri de moralitate?

Bă, voi ştiţi că punctul G există şi la băieţi??? Şi e încă mult mai uşor de găsit decât la femei? Nu trebuie să scotoceşti o oră cu degetele după el. Nu, bă, e mai simplu. E în cur bă. Fix în faţă după al doilea sficter. Da, bă. simplu ca bună ziua. Ia gâdilă puţin prostata cu un degeţel îngust şi umed, maseaz-o puţin şi fă o lăbuţă aşa, de control. Să vezi ce orgasm ai, de zici că te-ai pişat pe tine!!! Încearcă, bă, nu te costă nimic, nu te vede nimeni. Bagă un degeţel când faci duş... Simplu. Aaaa nu mă crezi??? Ce fraier... VERIFICĂ. Ei vezi că e aşa cum spun eu??? Acu scoate degetul, mai stai, mai respiră. Bă, de ce dracu o fi făcut Dumnezeu ăsta sensibilitatea asta în cur? Şi plăcerea aia pe care o simţi... Acu pe bune... De ce dracu' e plăcut dacă nu e normal şi nu vrea Dumnezeu??? Doar ca să mă încerce pe mine??? hmmm Poi nu era mai bine să fie prostata aia pe buric, de exemplu? de ce trebuie să îmi bag io degetu' sau pula sau mai ştiu eu ce acolo ca să simt plăcerea aia? BĂ, ŞI INVERS E ŞI MAI MIŞTO. De ce dracu nu a făcut Dumnezeu pizda mai strâmtă decât curu? Poi eram pizdofil. De ce e mai mişto să o vâri într-un curuleţ ţeapăn şi bombat, care te strânge puţin şi mai şi zvâcneşte din când în când din cauza plăcerii??? Moaaa şi mă excită îngrozitor. Ştiţi ce mişto e când ţi-e pula uşor strânsă de muşchii curului aşa... concomitent cu dute-vino-ul??? moaaaa Băi da' pe bune bă!!! De ce e aşa şi nu invers??? Că pe bune dacă mă mai apropiam de-un cur... şi eram şi io în rândul oamenilor, heteroi sadea.... Haideţi , bă, cine s-a jucat cu cururile şi cu pizdele când le-a pus aşa?? Aaaa am uitat ceva. Bă ce îmi place când îl fut pe unu cu un cur de-ăla micuţ, ţeapăn şi muşchiulos şi îl ţin de pulă... Bă ce senzaţie !!! Parcă am două puli... Să mor io bă...

Bă să mor io, voi sunteţi mai nebuni ca mine, bă, că nici măcar nu vă daţi seama că sunteţi nebuni. ZIceai ceva de argumente??? Ce dracu de argumente să îmi dai când habar nu ai cum e să... sugi o pula, de exemplu. Nu, dom'le nu mi-e ruşine. Îmi place la nebunie, poftim. Şi să dau muie şi să iau muie. Da. Care e problema? Nu, nu mi-e scârbă şi nici ruşine. Nu o fac cu oricine, dar îmi place, asta e. Dar de ce vii să îmi spui tu că nu e bine? Ţi-am spus eu că nu e frumos să aduni cu limba maclavaisul de pe pizdă? (probabil că deja, domnule Andrei, nu mai suporţi limbajul, pentru că nu e unul tocmai elevat. Dar uite vezi, eu pot vorbi oricum vreau...). Ţi-am spus eu că în Biblie e mai des întâlnită dezaprobarea faţă de sexul oral decât sexul anal? Nu, pentru că nu îmi pasă cât de aspră ai limba. Scurt. Simplu. Argumente... argumente o pula. Sondaje de opinie? Cât de întreg crezi că poate fi la cap unul căruia i se pune în faţă un sondaj de către un om, necunoscut, prieten, vecin, etc ce-o fi... şi el să scrie în el că e gay? Poi matale nu gândeşti bre că i-ar fi omului ruşine, frică, să nu fie luat la mişto? Poi tu chiar crezi că acum orice tânăr de 19-20 ani o să scrie acolo că "nu sunt gay, dar am avut odată o fantezie cu un băiat... în somn."??? Chiar crezi??? Nuuuuu O să jure şi pe mama şi pe Dumnezeu că el nu e gay frate, el e bărbat adevărat. Că dacă zice că e gay parcă nu e bărbat adevărat. Nuuuu gay-ii nu sunt bărbaţi, nu-i aşa? Doar am văzut-o pe Naomi. Nu-i aşa? Poi aia e bărbat? Nuuuu , eu sunt bărbat, nu sunt gay. Vai, frate... dacă nici eu nu sunt bărbat, atunci ce trebuie să faci să fii bărbat? Să ai 3 coaie? Sau eu doar arăt ca bărbat, dar nu sunt, pentru că sunt gay? Bă să mor io câte întrebări mă faceţi să îmi pun. Bă, dar dacă m-am futut în cur, înseamnă că nu mai sunt bărbat? Dar ce pula mea sunt? Bă, de arătat cred că arăt a bărbat... nu merg mai crăcănat sau mai strâns din buci ca de obicei. Se vede ceva? Băăăă DACĂ SE OBSERVĂ CĂ MI-AM TRAS-O LA POPONEŢ??? Să-mi fac în pula mea un tatuaj, poate o să creadă nenea Andrei că sunt mai bărbat decât se vede. Sau să îmi iau o pizdă pe lângă mine? Să zic că e prietena mea? Şi eventual să o fut şi pe-aia de 2-3 ori, ca să o conving că sunt hetero şi apoi să ies cu ea, să defilez prin faţa cui mă bănuie... să nu mă mai bănuie. BĂ, CÂTE PROBLEME ÎN CAPUL UNUI POPONAR, SĂ MOR IO. E greu bă, e greu tare. Nu mai fiţi bă poponari că nu e bine. E greu, bă. Vă complicaţi aiurea. Uite bre nene Andreie, că am ajuns la aceaşi concluzie. BĂ, NU MAI FIŢI BĂ POPONARI !!! VĂ ROG IO, CĂ COPIII MEI O SĂ VĂ VADĂ ŞI O SĂ SE IA DUPĂ VOI BĂ !!! HAI, BĂ, CĂ ŞI IO VREAU NEPOŢI.

God, is it me or is it just the... boys?

Dupa cum am promis deunăzi, o să dedic acest post extremelor/extremităţilor din specia de care aparţin şi eu. Nu mă exclud, ba dimpotrivă, cu această ocazie îmi fac "mea culpa" cu biciul raţiunii. Multe din aspectele de mai jos poate că îmi surprind câteodată existenţa, complăcându-mă şi zăcând în suculenta vinovăţie poate fără să conştientizez. 

Nu am avut şi nici nu voi avea niciodată pretenţia de a fi considerat mai bărbat decât sunt, sau mai inteligent, sau pe un podium mai înalt decât alţii ... sau mai ... stiu eu cum. Dar unele aspecte chiar merită să fie evidenţiate şi luate în glumă, chit că suntem sau nu aşa, chit că ne place sau nu.

Îmi place să mă consider un om care preţuieşte Nimicul. Nimicul în cea mai variată paletă de culori. Mizeria, gunoiul, tot ce e "ieftin", şi discriminat, implicit, fac obiectul preocupărilor mele. "Flori de mucigai" a fost poezia mea preferată. Nu am preţuit niciodată oamenii după haine, idei, pretenţii, bani, rasă, sex, religie, ci după naturaleţea şi farmecul acela propriu, "original" izvorât din Nimic. Din starea 0 a omului. Scormonesc mereu prin "gunoi" în căutarea sclipirii. Câteodată, unele jucării ce par originale, deşi rupte, îmi dezvăluie sub pulberea veche un "made in Taiwan" de toată frumuseţea... şi o abandonez acolo unde era, toată prăfuită, stricată şi uitată de lume. Pentru că îmi spun că îi e mai bine acolo, în gunoi. Apoi, câteodată găsesc câte o verigă ruginită, care, după câteva şmirgheluieli de dosul hainei, mi se arată a fi o fostă mândră monedă romană. O iau acasă, o spăl de noroi, rugină şi alte "intemperii" şi mă bucur de strălucirea ei. O ţin cu mine, să îmi poarte noroc. Şi chiar îmi poartă. 

Dar să vorbim de băieţi... că despre asta e postul. Să nu fiu înţeles greşit, nu mă deranjează prostia, mizeria, mândria,  decât când sunt însoţite una cu alta, în mod aleator. Şi deci iată ce cred eu că e de râsul/plânsul privitor la rasa masculină:

1. BĂRBATUL ADEVĂRAT (aşa crede doar el)

 Pentru că de curând avem un cititor înrăit, nu ştiu din ce cauză, şi care nu ştiu iarăşi din ce cauză foloseşte 2 nickname-uri în loc de unul ("ilovewomen" şi "jo"), unul având un discurs puţn elevat şi altul înfăţişând partea sa mai ... întunecată, am să îmi imaginez acum cum arată Bărbatul echivalent dark side-ului. 

[youtube]0wTpeLhRyCg[/youtube]

2. STARUL

Că veni vorba de bărbaţi...

... iaca poznă, ultima invenţie genetică de struţo-papagal flauşat cu aere de bărbat ce s-o scos pe piaţă... sau LA piaţă. A se observa penajul înfoiat, marcă de distincţie CLARĂ a mândriei lui masculine (da, nu mai e la modă să priveşti în pantaloni pentru a detecta urmele testosteronului, pentru că oricum nu ai ce găsi, ci la cap... nu că ai găsi ceva, dar pentru că iese mai repede în evidenţă).  A se observa de asemenea poziţia neschimbată a gâtului şi feţei, indiferent de poziţia aparatului de filmat-pozat-futat. 

Legendă:

*P.O.R.N.O. = papagal obosit şi răvăşit născut din OB

*C.i.u.f.u = coiţe inutile umflate foarte urât   

3. PORNOSTARUL

Şi sub presiune... 

Mărgeeeeee-latu' sau Tarrrrzan, care mai deunăzi a căutat prin garderoba mamei în căutarea banilor de ţigări şi a dat peste costumul de gală... Umflat (în pene) cum era, s-a gândit că ar fi bine să îi întindă bikinii  mămucii în zona şifonată şi să arate grozăvia pe haifaiv, că doar n-o fi doar o Cheetah pe tot pământul să îl placă. Mă gândesc la biata Jeane şi la bietele liane...  

4. ÎNGÂMFATUL... şi degeaba 

Deci... când am văzut pozele astea, m-a bufnit râsul instantaneu...

no other comment... 

bărbatu' din vis. Vis urât, bineînţeleseles.

5. MANELARUL

Dovada că nu e nimic rău în a asculta manele. Ci doar a te îmbrăca strâmt...

 

Voi aţi jucat "Braşoveanca" la vreo nuntă? Eu da...  E un joc popular în care partenera se preumblă prin faţa băiatului ţinută de mâna dreaptă deasupra capului, de la dreapta la stânga şi înapoi, cu mâna stângă ori în şold, ori ţinută ca şi mâna dreaptă. Partea mai proastă e că daca la joc participă prea multe perechi, se aglomerează şi partenera te cam calcă pe picioare. 

Acum imaginaţi-vă ca partenera e prinţesa haurită din imaginea de mai sus... Pe mine mă dor deja picioarele ... si burta... de râs. 

6. INACCEPTATUL

Următorul gen din specia masculină care mă calcă pe bătături (de data asta la propriu) e acela care îşi neagă orice simţire şi atracţie faţă de alţi reprezentanţi ai aceleiaşi specii, se ţine cu dinţii de convingeri pe care clar le încalcă cu anumite ocazii. Şi în loc de poză, voi povesti succint ultimele mele aventuri... 

Ca pre-faţă, spre a nu fi cumva condamnat fără premeditare, trebuie să specific că pentru mine gay-ul obişnuit, cu poşetă, fular şi manşete la cămaşă... nu prezintă nici un interes sexual. Şi asta nu de mult, ci de când am terminat ultima mea relaţie cu un băiat. Oamenii cu convingeri sexuale ce par mai tari şi mai de nestrămutat decât însuşi caracterul lor, mi se par acum la fel de vinovaţi şi neinteresanţi ca şi homofobii fără creier.

Acum vreo doua luni am cunoscut un tip pe romeo. Să-i spunem Flavius. Tipul mi-a spus printre altele că o face pe bani... În mod normal nu îmi bat capul, dar ceva mă atrăgea să discut mai multe cu el... să văd cum gândeşte, cum trăieşte, etc.  Nu condamn pe nimeni pentru ceea ce face, ci doar pentru ceea ce reprezintă ca om. Ba dimpotrivă, în anumite vremuri... ce e drept uitate... am făcut destule lucruri fie din curiozitate, fie din nebunia de încerca sau face ceva ce nu am mai făcut. Printre aceste lucruri, bineînţeles că am fost şi escort... Nu mi-e ruşine să recunosc asta şi nu îmi va fi niciodată. Având această experienţă la bord, mi-am spus că nu strică să îl cunosc pe "colegu' ", mai ales că părea un tip drăguţ şi isteţ. M-am întâlnit cu el cu gândul să îl plătesc pentru o noapte. Mi-am dat seama când a deschis portiera maşinii că nu pot face asta, pentru că m-aş simţi prea umilit şi neatrăgător. 

Tipul era mai frumos decât mă aşteptam. Are 18 ani, un corp slăbuţ, dar bine conturat, ochi  verzi şi un zâmbet care te face să uiţi de probleme. E unul din acei copii pe care viaţa l-a încercat din greu, şi a învăţat să supravieţuiască şi să se adapteze la orice situaţie pentru a-i fi bine. I-am întins o hârtie de 100 de lei pe care nu s-a sfiit să o ia, şi i-am spus că îmi pare rău, dar nu pot plăti pentru sex, dar totuşi îmi dau seama că are nevoie de ei mai mult decât mine, din moment ce e dispus să îşi vândă trupul. Ne-am plimbat, ne-am povestit trecutul, ne-am hotărât să devenim amici... Am început să ne întâlnim din ce în ce mai des... să ne distrăm împreună... I-am cunoscut prietenii, familia... Tipul poate părea unui alt om ieşit din comun de maliţios, lipsit de respect, ieftin, needucat, manelist, etc Dar pe mine nu mă interesau aspectele astea faţă de ceilalţi, îmi plăcea că mă respectă cum se pare că nu respecta pe mulţi şi că mă acceptă în viaţa lui din plăcere. Într-o seară i-am spus că mi-ar părea rău ca peste timp să ştiu că mi-a scăpat din pat un tip aşa fain ca el... şi mi-a spus că "bem... şi vedem ce iese". A ieşit fain... Povestea s-a repetat de câteva ori nu numai la iniţiativa mea... şi începusem să cred că tipul a ieşit din sfera "heterosexualităţii ne-pătate decât de serile în care o făcea cu clienţii pe bani". Cu mine se simţea bine, în largul lui, nu era nevoit să facă ceva ce nu dorea... dar totuşi îşi spunea şi îmi spunea că lui îi plac numai fetele... E adevărat că îi plăceau... cel puţin sexual, pentru că fizic îşi petrecea mai mult timp cu mine decât cu prietena lui... Ceea ce m-a făcut să şi cred că Flavius poate mai mult, poate să treacă peste bariera "sunt hetero". Şi asta, pe lângă faptul că scăpasem de obsesia mea din ziua când l-am cunoscut, că dacă va sta vreodată cu mine, va sta din interes material şi nu din plăcere. Au fost multe motive să cred că nu dorea nici un avantaj material din partea mea. În primul rând că cheltuia cu mine banii de care avea atâta nevoie... şi pe parcursul prieteniei noastre pot să spun că a fost vorba de mai mulţi bani decât câştig eu pe lună. În al doilea rând că mi-a returnat până şi banii de benzină pe care o consumam când ne plimbam... cu toate că ştia că firma la care lucrez îmi decontează consumul de carburant. Apoi... alegea uneori varianta să doarmă cu mine în maşină decât acasă la sora lui...

S-au scurs astfel aproximativ 2 luni, dacă nu mă înşel, în care chiar pot să spun că m-am simţit excelent. Nu trecea o zi fără să ne vedem măcar la o plimbare prin oraş.  Încet am început să ţin foarte mult la el.  Nici nu îmi puneam problema că el nu se simţea ataşat de mine... Mi-am pus probleme doar când la un moment dat m-a dezamăgit de faţă cu un amic al meu, zdruncinându-mi încrederea. Pe scurt, vrând să crească în ochii acelui amic al meu şi vrând să se răzbune pe faptul că îi povestisem aceluia despre el, i-a îndrugat nişte prostii pe care le aiurisem şi pe care ştia prea bine că nu voi fi niciodată de acord să le văd realizate. M-am hotărât, după o zi de tristeţe cum n-am avut de mult, să încetez orice tangenţă cu el. I-am comunicat acest lucru şi i-am urat fericire în continuare. După 2 săptămâni fără el mă obişnuisem... ignoram mesajele lui că vrea să vorbim, să clarificăm lucrurile, îi ştersesem numerele de telefon şi chiar mă dezgusta gândul că îl voi mai revedea vreodată. Probabil mi-a fost uşor şi pentru că am fost plecat în Constanţa. 

Imediat reîntors în Timişoara, am fost curios să îi aud motivaţiile. Şi mi-a spus doar că îi pare rău. A fost mai sincer decât dacă îmi povestea tot felul de teorii şi motivaţii... şi m-am hotărât să ne reluăm petrecerea timpului împreună. Până în ziua în care mi-am dat seama că e rece la "scăpările" mele de alinturi... pupăceli... şi alte chestii care l-ar fi făcut să conştientizeze că suntem mai mult decât prieteni buni. Pentru că de obicei avea o scuză... ba că eram beţi, ba că eram "în somn", ba că... vrea doar să îmi facă mie plăcerea... Acum... nu mai putea să aibe portiţa din spate... Se vedea nevoit să aleagă între un refuz categoric şi acceptarea în totalitate a situaţiei delicate în care ne aflam amândoi... I-am cerut să fie sincer... şi să îmi spună dacă va fi mereu aşa rece... Şi a fost... sincer... atât de sincer pe cât e dispusă mândria lui să fie... Mi-a spus că nu va putea dărui niciodată mai mult şi că îl deranjau micile dulcegării la care îl "supuneam". 

Am luat din nou hotărârea să încetez orice tangenţă cu el, pentru că altfel aş deveni penibil... şi mi-aş putea face rău cu mâna mea. Nu e prima dată când mă confrunt cu aceeaşi problemă. Primul meu prieten era la fel... La început am fost şi eu la fel... Dar nu mi-a trebuit mult timp să accept că a fi cu el e plăcut şi că ceea ce îmi place, nu pot considera a fi anormal. Am întreţinut această stare descrisă mai sus cu Adi, primul băiat din viaţa mea, timp de trei ani. Apoi a plecat în Italia... şi după 1 an am început să vorbim iar... şi să mi se destănuie că s-a acceptat 100 %, că ar da timpul înapoi, că dacă ar putea, ar fi iar cu mine... Din păcate pentru trecut, e prea târziu. În afară de atracţia sexuală, ideea de a-l revedea nu îmi mai provoacă nici un sentiment. Mi-e indiferent. 

Astfel... această de categorie de băieţi, care simt ce simt şi eu, dar NU VOR să creadă sau să îşi accepte, deşi e cea mai atrăgătoare categorie pentru mine, mă calcă rău pe bătături, pentru că până la urmă mă face să recunosc că singurul vinovat în toată această poveste sunt eu, pentru că sper şi aştept prea mult de la oameni.

7. EMO-ul... nu ştiu dacă e bine să introduc categoria asta în regnul masculin... dar... hai să judecăm pur ipotetico-biologic...

Păcat că nu au coiţe să se taie... de tot. Atâta dramă, atâta suferinţă... PENTRU CE?

8. HETEROSEXUALUL CONVINS

Ăştia care "se prostesc" "la panaramă" şi apoi ies prin parcuri şi fugăresc "jegoşii de gay". Numai în grup, pentru că singuri le e frică. Frică să nu fie tentaţi... 

God, is it me or is it just the girls ???

În fiecare zi îmi repet aproape obsedant în minte întrebarea "Şi totuşi, oare sunt nebun eu?"... Fără efect însă. Apoi ajung acasă, mai aflu o ştire, mai un ochi aruncat pe ici pe colo... Şi iar concluzia: sunt misogin. 

Să vedem de ce...

1. [youtube]nhxBTKiOTAg[/youtube]

si vine si raspunsul (atat de inteligent pe cat se poate in astfel de situatii):

[youtube]lbc-z3e7LRs[/youtube]

2. 

Femeile sunt feline periculoase, de casă ce e drept, dar care din când în când se târăsc pe covor cu partea abdominală inainte si inapoi. În caz că nu au parte de covor, sunt deosebit de irascibile şi uneori violente. În astfel de situaţii se recomandă peria de covoare. 

3. 

Puternice crize de personalitate se manifestă de asemenea şi în cazul în care animăluţul respectiv nu este dus regulat (da, în mod regulat) la un cabinet de curăţat gheruţele, pentru curăţare, vopsire şi gletuire, ataşându-i-se apoi protecţii metalice gen cârnăţar,  ca în imaginea de mai sus.

4.

Unele specii, mai sensibile, trebuiesc duse la plimbare, recomandabil prin mall-uri, o acţiune numită de ele "shopping", care poate dura de la 1 oră până la 12 ore. Se recomandă locurile unde predomină culoarea galben-auriu, argintiu sclipitor sau roşu, cu miros dă şanel sau harmani. Animăluţele în discuţie îşi schimbă imediat coloritul penelor, după mediul ambiant, acest lucru putând fi verificat (în caz că nu observaţi diferenţa) printr-o enumerare succintă a banilor ce v-au mai rămas în portofel. Se ia astfel sorcova-papagal-felină şi se duce la următorul etaj-departament al mall-ului în discuţie, cel pentru haleală. Asfel ajungem la puctul 

5. 

Cu ce hrănim bestia? Poi... după principiul "Tot ce îmi pică în mână bag în gură", felina mică (oare?) şi rea se descurcă singurică şi în situaţii limită. Mare atenţie însă la faţa de masă, pentru că riscă să fie confundată cu cearceaful (după ospăţ). Se recomandă curăţarea cocinei mesei şi împrospătarea cu paie uscate şi noi. Pentru suc, normal.

6. 

Şi dacă nu v-a fost de ajuns contactul cu albia de porci, se poate aranja şi asta dacă ne ghidăm după ce zice fătuca-bazooka asta pe poza ei. Dar mă întreb: are ceva cu poza de a asociat-o cu aşa vorbe grele  sau are ceva cu ceva exemplare din specii diferite? 

La naiba sora-mea, nu vrei sa te iau de barbat?!?!?

7.

Atenţie mare la spălare: Dacă frecaţi prea mult la bietele animale, le iese culoarea. Dacă nu frecaţi prea bine, va rămâne pătată. Sper că de la machiaj... Recomandabilă este spălarea prin înmuiere repetată , scufundare timp de 3-4 ore, albire cu clor şi uscare la presă. Citiţi eticheta înainte de a introduce boarfa  haina la maşina de spălat. Dacă pe ea e un X mare, atenţie la broscuţele ce sar din cadă! Pot provoca bubiţe. Pe cur. 

Oak!

8.

Animăluţele de companie au tendinţa, din lipsă de neuroni discernământ, să se învârtă curioasă printre tot felul de fire electrice, aparate electrice, leptocuri, etc, care dau impresia de inteligenţă/bogăţie/putere.  NU LĂSAŢI ANIMALUL ÎNTRE PREA MULTE APARATE ELECTRICE. De la suprasarcină s-ar putea ca circuitele şi aşa foarte şubrede să cedeze şi să ia foc. Nu aţi vrea să vedeţi un aşa bibelou arzând în flăcări.

(Fată eşti nebuna fatăăăă??? Tu vrei să zică ăştia că eşi Dexter şi să te futre  în Ţara Dorcilor, fatăăă???)

9.

Puteţi alege una dintre variantele de igienă dentară. Având în vedere că biluţe speciale de absorbit mirosuri pentru această rasă încă nu s-au inventat, puteţi alege între "always" şi telefonul cu vibraţie. 

10.

Şi finaly: Cireaşa de pe tort. Sau cârnatul de pe bidon. 

NO COMMENT (doar o dedicaţie: pentru toţi bi, aşa să vă dea Dzeu!) :)

* mai sunt şi specimene albinoase, foarte rar întâlnite, care fac excepţie de la reguli :)

**voi reveni cu partea a doua, dedicată tot femeilor, dar de sex opus, şi a treia, dedicată cocalarilor, pe care toţi îi iubim şi îi ocrotim.

A răsărit o stea...

Nu ştiu ce m-a apucat. Nu mă leagă nimic de oamenii ăştia. Doar că dădeam din când în când câte un click pe blogul lor. Şi citeam cum se iubesc. Simplu. Fără complicaţii. Fără filozofii. Fără flori şi artificii. Îi pot spune iubire? Am voie? Nu ştiu dacă se iubeau, dar dacă ceea ce îi lega pe cei doi, şi sunt convins că îi va lega în cotinuare, dacă asta e iubirea... aş vrea să o simt şi eu. 

Pe unul îl chema Teo (cunoscut pe bloguri ca şi Teo Hlife). Pe celălalt îl cheamă Zoli. De curând, Teo îşi pierduse tatăl. La scurt timp s-a pierdut şi el. Într-un accident de maşină. Dacă aş fi văzut ştirea asta la TV poate că aş fi schimbat programul fără să îmi pese. Dar aşa... Mă gândesc ce de căcat e soarta. Şi cât de neînsemnate rămân toate lucrurile acum în mintea mea pe lângă iubirea celor doi... Pentru ce ne  chinuim? Pentru ce alergăm??? Dreptate?? Pe dracu... Dacă există un dumnezeu raţional, sigur îşi cam bate pula de noi...

Heeeeiiii, oameni buni!!! Hai să ne oprim din alergat!!! Să ne oprim şi să murim cu ei. Măcar puţin. Hai să nu ne pese măcar puţin decât de ei! La ce buni banii? La ce bună frumuseţea? Mândria? 

Şi mă pun în locul copilului rămas singur, cu jumătatea inimii lui tăiată brusc... şi... nu am cuvinte. 

Zoli, mergi afară desculţ, aşează-te pe iarbă şi inspiră adânc! Simte-l, e lângă tine mereu. Şi nu fi trist, iubirea voastră s-a împlinit.

Teo, vărs o lacrimă în numele tău... şi.. te rog... iubeşte-l pe ăl mic în continuare... La fel de simplu şi frumos.  Rămâi pe lângă el şi ai grijă să nu se rătăcească. 

Îmi voi permite să preiau o melodie de pe blogul lor:

Rain one - Cirque du soleil

Pomul de Craciun si SMS-ul nostru cel de toate contactele..

E un obicei deja ca în preajma sărbătorilor, mai cu seamă a Crăciunului, să aruncăm privirile gândului şi în altă parte decât ni le aruncăm aproape în mod automat în restul anului. Este un obicei ca în seara de Crăciun să stai cu familia, să te simţi mai bun, să... aproape că eşti obligat "de împrejurări" să cauţi liniştea şi pacea ...

Acea linişte şi pace sintetică, impusă prin peisajul alb ce se întrezăreşte pe ferăstruica din odaia mică, plină de dogoarea ce răzbeşte din soba bunicii, impusă de modul de viaţă şi moralitatea familiei adunate cu mic cu mare în Ajun în jurul mesei, impusă de filmele-utopii cu care ne-am obişnuit an de an în această perioadă, imported, a la New York.

Şi nu bag mâna în foc că nu e frumos. Este. Oamenii sunt mai zâmbitori acum, mai deschişi sufleteşte, mai împăcaţi cu ei şi cu cei din jur. Dar efectul acesta frumos dispare la fel de repede precum apare, odată cu terminarea sărbătorilor de iarnă. Fiecare îşi reia apoi firul robotizat al vieţii. Îşi aduce aminte de datorii, de necesitatea muncii, de copilul din pătuţ care va plânge dacă nu va avea Pampers curat, de prietenul care l-a înşelat şi minţit acum un an, de şeful cretin care, deşi e mai slab pregătit decât angajaţii săi, este dictator, nerespectuos, îşi aduce aminte de subalternii pe care i-a ocrotit în faţa şefilor, dar care mai apoi l-au înjunghiat din sete de afirmare. Feeria aceea frenetica, zumzetul acela scăldat în clinchete de clopoţei amuţeşte iar în faţa banalului cotidian, în faţa grijillor şi nevoilor. Şi-atunci mă-ntreb: ne-am prefăcut că e sărbătoare? ne-am prefăcut că suntem mai buni? ne-am prefăcut că lumea  e fericită şi inimile albe? 

Am ieşit azi prin oraş. Alb. Frumos. Linişte. Puţini oameni pe stradă. Miros curat de zăpadă. Frig. Era exact ce îmi lipsea ca să mă liniştesc. Pentru că celelalte lucruri le poţi face şi în tot restul anului. Te poţi întâlni cu familia, te poţi împăca cu prietenii, cu iubita/iubitul, cu ... tine... mereu. Dar nu poţi mirosi albul ăsta curat. 

Haideţi să nu ne mai prefacem că suntem calzi. Haideţi doar să ieşim din casă, din griji, din nevoi... şi să mirosim frigul şi albul de afară. Asta e adevărata linişte. Asta e adevărata căldură a sărbătorilor. De aici derivă toate. Fără exagerări şi fără sentimentalisme mincinoase.

Mă uit în telefon în noaptea de Anul Nou şi văd 32 de mesaje noi. Prieteni, familie, colegi, şefi, cunoştinţe, foşti iubiţi, etc... Aproape toate sunt adresate la persoana a doua plural, sau poate expeditorul este exagerat de politicos: "Să aveţi....", "Să vă fie viaţa...." , "noul an ce vă aşteaptă..." , etc. Damn ! Nu sunt mai multe persoane, nu sunt în vârstă şi nici nu am pretenţii de a mi se vorbi exagerat de politicos... Până şi mama mea dragă, care acu ceva timp ştia doar că pe butonul verde se răspunde la telefon,  a învăţat că un mesaj se poate trimite la mai multe persoane odată şi astfel poţi face economie de timp. Nu am răspuns decât la unul. Un mesaj scurt, simplu, care spunea un sincer "La mulţi ani, micule!". Era de la un om plecat departe, un om care de obicei nu se sinchiseşte nici măcar să se gândească la altcineva decât la el, cu atât mai puţin să adreseze cuvinte de alint. Am ştiut că dacă acel om a putut pune mâna pe telefon să-mi scrie un mesaj, înseamnă că omul respectiv într-adevăr îmi simte lipsa. Şi nu pentru că sunt sărbătorile. Asta e doar o scuză ca să îmi scrie. 

Mă întreb ce poate gândi un om când scrie un mesaj de "La mulţi ani!" adresat tuturor contactelor din agenda telefonului. Oare se gândeşte că e o datorie morală să scrii un mesaj "de gloată" cu ocazia sărbătorilor? Oare se gândeşte că mesajul pe care tocmai l-a primit e "mai original" decât cel pe care l-ar fi putut scrie el cu sinceritate? Oare e prea costisitor un apel de un minut în care să spui celor dragi că îi iubeşti şi le doreşti numai bine? Oare dacă nu dăm un mesaj sau apel de sărbători, înseamnă sau se poate crede că nu ne pasă de ceilalţi? 

Când a ajuns lumea atât de automatizată în sentimente? Când s-a pierdut valoarea gândului şi telepatia? Când am început să ne batem stând la coadă în piaţă ca să cumpărăm un brad pentru a avea o atmosferă frumoasă în casă de sărbători? Când s-a inventat sms-ul template de sărbători? De când dracului e mai important să suni părinţii de sărbători să le spui că îi iubeşti decât să îi întrebi de viaţă o dată la o lună în tot  restul anului? Mi-e silă de robotismele mele şi ale omenirii...

În aceeşi ordine de idei putem vorbi despre extraordinarele automatizări din industria "uşoară" de "interrelaţionări" amoroase, sau despre cele din fabrica de bani a vieţii fiecăruia... Dar acum chiar nu am chef să vorbesc despre astea.  Mi-ajunge "atmosfera de sărbători". 

Merg afară să mai trag în piept un aer rece. Aşa mă mai liniştesc. 

Aşa. Gata, mi-a amorţit neuronul... de frig... Frateee! sunt drogat!!!... trag pe nas aerul rece până devin aproape inconştient de atmosfera de sărbători. Şi nici pom nu mi-am luat. Promit să merg la dezintoxicare... imediat după...

Cinefilul si Nimicul

Recomand un film. Doar ce l-am văzut pe HBO Comedy, deşi nu a fost deloc comedie. "In the summertime". A fost un film despre viaţă. Cu bune şi rele. Atracţii, boală, moarte, ură, iubire, relaţii de durată, relaţii de o noapte... etc :) . Şi mă întrebam de ce mi-a plăcut aşa de mult. Pentru că de obicei mie îmi place să visez, să încerc să nu mă gândesc la viaţă. Pentru că de multe ori această meditaţie se "soldează" cu... tristeţe. Toată lumea preferă să nu se gândească... la viaţă.... cu atât mai puţin la moarte; chiar şi eu. Dar toţi murim. 

Da, totuşi cu toţii murim. Nu vreau să devin psiho-depresiv, dar... moartea e o realitate. Şi cu cât ne chinuim mai mult să o ignorăm, cu atât mai mult va ieşi din sfera "normalului", din sfera aceea pe care şi-o creează fiecare pentru a suporta viaţa, acel glob magic în care se găsesc adevărurile create sau născute ale fiecărui om în parte. Fiecare are o realitate a lui, un mod de a privi lucrurile, un mod de a privi viaţa şi implicit moartea. 

Eu sunt îngrozit de moarte şi de apropierea ei. Şi cred că marea majoritate a oamenilor, la fel. Pentru că după moarte nu se ştie sigur ce va urma, sau nu va urma nimic. Îşi poate imagina cineva "NIMIC" în adevăratul sens? Eu nu.  

Şi acest film... nu ştiu. Te face să priveşti moartea altfel. Să o incluzi în sfera normalului tău, poate doar pentru o secundă. Dar odată ce ai făcut lucrul ăsta îţi dai seama că NU MAI POŢI să priveşti viaţa ignorând moartea. Şi lucrul ăsta cred că e esenţa decuplării din... "the matrix". Ideal ar fi să fiu conştient tot timpul de realitatea şi normalul morţii. Doar aşa aş putea aprecia fiecare clipă şi fiecare bucurie şi fiecare om din actual, din viaţa cotidiană. Dar problema e că moartea sperie prea tare.

Instinctul omenesc ejectează orice idee despre moarte ca ... un fel de instinct de autoapărare. Şi asta duce la multe rele: te calci în picioare la magazinele cu reduceri, omori din gelozie, pui o bombă în numele lui Alah, îţi baţi tatăl pentru că ţi-ai adus aminte că nu te-a trecut pe testament, furi pentru a-ţi impresiona iubita cu un Audi A8... etc etc etc şi toate astea pentru că speri că nu vei muri niciodată. Că ACUM faci ceva ce te va face fericit. Că ACUM este clipa şi trebuie să profiţi de ea. Să fii fericit. ACUM. Pentru că va veni moartea şi nu vei mai putea.

Dar dacă accept "NIMICUL"??? Dacă voi avea în minte că acel nimic va ajunge la mine într-o zi? Şi îmi voi developa viaţa ca pe un film vechi. Şi îl voi proiecta şi... dacă la sfârşitul filmului va exista măcar un om să mă ţină de mâna tremurândă... când voi spune "îmi pare rău pentru Aceste lucruri"... şi "sunt fericit pentru aceste lucruri", dacă acel om se va uita împreună cu mine la acest film... şi îmi va simţi sufletul, şi chiar dacă va fi un film prost, el va aplauda, atunci abia voi putea spune că sunt un om fericit.

Omului îi e imposibil să se imagineze singur. Există o fobie de singurătate. Şi nu ar trebui. Ar trebui să ne iubim pe noi cu adevărat... pentru că ne iubim fals... şi apoi să trecem la ceilalţi. Apoi nimănui nu îi va fi frică de singurătate. Pentru că fie şi singuri... când va veni Nimicul şi vom derula Filmul, conştiinţa va fi aceea ce ne va ţine de mână, acel EU împăcat cu sine şi în armonie cu omul care o posedă.

Voi primi NIMICUL cu braţele deschise. Până atunci însă ... eu ... mă condamn pe viaţă la a încerca să nu ignor normalitatea Nimicului. 

De ce îmi pasă mai mult de cum trăiesc decât de cum voi muri?

De ce îmi pasă mai mult de o singură persoană (eu) mai mult decât de oricare din cei peste 6 miliarde jumate de oameni de pe pământ?

De ce , de ce , de ce? 

FINALY: De ce nu pot ieşi la iarbă verde noaptea cu ... să zicem 10 oameni dragi... pe care să îi iubesc, să fie lună plină, să fim extaziaţi de noi, de natură, să facem baie goi şi luna plină să se oglindească pe ... nimic?

Retete: ciorba de potroace

Şi dacă tot vorbim de Votarea de la Cluj… eu vreau să vorbesc şi despre altceva.

Despre gaura neagră. Na !

Observator. Antena 1. Joi. Ora 23:10. Quiz: “ce ai vrea să faci dacă ai şti cu siguranţă că vine sfârşitul lumii prin experimentul nuclear din Elveţia?”

Unu: “eu vreau să merg în Hawai”; una: “eu vreau să plec în afară cu părinţii”; altu: “eu vreau să fac sex”; alta: eu mă rog la D-zeu pentru sufleţelu’ meu”; altu: “eu vreau să mă căsătoresc” (n.r.: “ZBANG ZDRANG ZBARAZDRANG BING BONG…. BLING!”). Uite Dom’le că la asta nu m-am gândit. Să mă însor pe ultima sută… de metri… sau de neutroni… Vă daţi seama ce fericit aş fi? Să găsesc o aleasă diseară la Disco şi să îi spun după ce îi dau o bretea jos, subtil, că vreau să mor cu ea de gât… neaaaahhh

Mai bine mă duc frumuşel la prietenul meu şi îi spun că trebuie să dăm musai o fugă în Olanda să ne luăm. Că rochia de mireasă e prea scumpă. Şi să ne fie naşă Elton John.

Oare cum e mai bine? Să ne prindă sfârşitul în noaptea nunţii sau în luna de miere? Să îmi cumpăr frac? să înghit eu cireaşa de pe tort în ultima clipă? sau să o împărţim în două? Şi sâmburele? Unde să fie sâmburele? Dar sâmburele de adevăr?

Să se fi gândit oare tipul de la Observator şi la sâmbure? hmmm greu de crezut. Oare la ce s-a gândit? Ce e mai important? Să te prindă sfârşitul cu actele de la starea civilă numai? Sau să programezi la timp şi Cununia la Biserică? Sau şă fie îndeplinită şi destrăbălarea din noaptea nunţii? Dar la noi în Dobrogea există obiceiul ca după nuntă să se facă o masă la care se serveşte de către meseni, rămaşi întregi şi cât de cât treji,  o ciorbă de potroace. Eu vreau să prind şi ciorba. E delicioasă. Se poate? Alooo alooo , domnii cu experimentu’ cu neutronii-protonii-neuronii-whatever puteţi întârzia puţin să prind şi ciorba ???

Dacă stau bine să mă gândesc căsătoria implică 3 din nebuniile lumii. Cel puţin. Statul, Biserica, Tradiţia-familia. Statul face bani din căsătorii. Bani, şantaj material şi control. Biserica - bani, “stabilitate” morală la nivel de grup, şantaj emoţional şi control. Familia e creaţie a statului şi a Bisericii. Modalitate de şantaj şi control. Şantaj: contribuţii la stat, credite la bancă facilitate, impozite, moştenire, divorţ, instanţe de “judecată”, testamente. Control: evidenţa populaţiei, controlul natalităţii, controlul copiilor, educaţie, îndrumare “spirituală”, psihoterapie, terapie de grup. Şi cei doi iubiţei cu ce se aleg? Cu satisfacţia că au împlinit Tradiţia? Creează atât de multă stare de fericire încât acesta ar fi ultimul şi cel mai important lucru de făcut înaintea sfârşitului lumii? patetic.

Cât de mulţi tineri care se căsătoresc se gândesc că iubirea lor nu trebuie pecetluită, nu trebuie îngrădită sau dirijată de nimeni şi nimic? Că iubirea lor nu are nimic de a face cu legile statului, că nimeni nu trebuie să le spună cum, cât, unde şi când să se iubească. Sau… ce e iubirea. Câţi tineri se gândesc care este de fapt scopul lor în legătură cu persoana iubită? Căsătoria, iubirea, distracţia? Există vreun scop când iubeşti? Există vreun punct culminant, după care graficul indică o descreştere? Chemaţi un expert vă rog. Un expert în iubire. Vreau să ştiu dacă am făcut o investiţie bună sau voi da faliment. Alooo alloooo , domnu’ expert !!! Dar totuşi ciorba de potroace e bună. Cred că e singurul lucru bun de la o nuntă.

De ce este toată lumea atât de plină de frenezie când vine vorba de căsătorie? De ce plâng femeile când sunt cerute în căsătorie? asta este dovada iubirii? cererea?

Acu serios: dacă e adevărat cu big-bangu’ final? ce aş face?

Poi mi-aş dori un lucru mic şi neînsemnat: o baghetă. De vrăjitoare. Aia cu care controlezi timpul. Mai întâi m-aş întoarce în timp şi aş repara toate greşelile făcute. oamenilor. aş iubi pe cine nu am iubit şi o merita. apoi aş viziona toată istoria omenirii. pe ecrane simultane. apoi mi-aş însuşi toată cultura lumii, aş citi toate bibliotecile, aş vizionale toate filmele bune, aş savura toate bunătăţile lumii, aş vedea toate frumuseţile lumii. Toate astea. Şi nu singur. Cred că e cel mai mare blestem să fii fericit singur. Apoi m-aş întoarce. Mi-aş savura ciorba de potroace…

Voi?

P.S. Ciorbă de potroace: (aviz amatorilor)

Ingrediente:
500 g carne cu oase de curcan, gaina, rata sau gisca, 200 g zarzavat (morcov, patrunjel, telina), o ceapa mijlocie, olingura de orez, 1/2 l zeama de varza, ungalbenus, 100 ml smantana sau iaurt, sare, leustean.

Mod de preparare:
Carnea taiata bucati se pune la fiert in 3 l apa rece cu un virf de lingurita de sare. Cind clocoteste , se adauga zarzavatul ras prin razatoare cu gauri mari, sau taiat in forma de chibrit, si ceapa taiata marunt. Cind toate sint aproape fierte, se pune orezul, amestecind bine ca sa nu se lipeasca de fundul oalei; se fierbe 20 minute. Ciorba se acreste cu zeama de varza sau, in lipsa, cu bors, cu zeama sau sare de lamiie, sau cu otet. Se fierbe cu zeama de varza sau cu borsul citeva minute. Cu zeama de lamie se acreste numai dupa ce s-a luat de pe foc, ca sa nu se distruga vitaminele. Se drege pentru aroma, se adauga leustean verde sau uscat.
P.P.S. Cine se mai însoară-mărită? Mi-e o poftă groaznică de ciorbă…

Sigla de Renault...

Pentru că am promis cuiva (pentru care nu pot rămâne indiferent) că voi aborda subiectul despre forma siglelor de la Renault, am să încerc să fac o scurtă sinteză a tot ceea ce îmi trece prin cămăruţa nu prea aglomerată de neuroni aflată în creştet, despre acest subiect.

Nu ştiu de ce, dar de când mă ştiu am simţit o mică aversiune faţă de reprezentantele Renault. Da, recunosc, aproape inconştient, respingeam orice contact mai intim cu ele, orice invitaţie în tufele din spatele blocului, pentru că am crescut într-o familie cu PREA mult bun simţ şi mersul cu fetele în spatele blocului era unul dintre subiectele tabu la masa rotundă. Nu am ştiut ce înseamnă Renault până târzior tare, moment în care am rămas uimit şi am scuturat de câteva ori din cap a nedumerire. Nu ştiam nici măcar cum se scrie. Ştiam numai cum se aude… şi stiam în sinea mea că nu îmi va plăcea niciodată, decât poate pentru a mă lăuda cu “maşina” mea cea nouă.

De ce nu îmi plac Renault-urile? Mi-am pus întrebarea asta de n ori. Mi-am dat o mie de răspunsuri, şi nici unul nu e pe deplin satisfăcător.

Mi-am adoptat o idee rasistă prin care spun că ele, Renault-urile nu sunt bune decât de f… şi de prăsilă. Asta ar fi varianta instinctivă şi barbară a expunerii a ceea ce simt cu privire la această marcă. Dar mai sunt şi excepţii… care, normal, întăresc regula. De-a lungul scurtei mele vieţuiri, am întâlnit foarte puţine femei care să mă impresioneze. Prin inteligenţă, caracter, personalitate, hotărâre, etc… Şi cele care m-au impresionat… erau aproape bărbaţi.

Sunt convins că femeia, ca imagine, a avut de suferit de la începutul timpului până azi. Probabil că bărbaţii, ca fiind majoritari în ţinerea frâielor lumii de la începuturile ei, au subjugat femeia într-atât încât chiar şi astăzi o egalitate perfectă între sexe este aproape imposibil de conceput, cel puţin pentru bărbaţi. Nu vorbesc ca specialist, e pur şi simplu părerea mea. Cred că într-atât a fost femeia de oropsită cu jugul naşterii, încât rolul ei primordial în lume, în accepţiunea bărbaţilor este acela de a procrea şi a creşte plozi. Nimic altceva. Femeile nu au voie să gândească, să conducă lumea, să creeze altceva decât copii, nu au voie să iasă seara din casă, pentru că trebuie să aibă grijă de copii, trebuie să gătească, într-un cuvânt, au datoria de a asigura perpetuarea speciei fără drept la replică. Aaa nuuuu , nu le iau apărarea. Doar desfăşor câteva realităţi din “Tora”. Dimpotrivă, şi eu le condamn. Ştiţi de ce? Pentru că se complac în situaţia lor. Se lasă subjugate de cireada de tauri. Sunt într-atât de supuse încât au început chiar să creadă ce spun bărbaţii. Să creadă că ele mai mult de atât nu sunt în stare. Au început să creadă că sunt, şi - ce e şi mai grav - chiar să fie proaste. DA. PROASTE. Sunt atâtea femei proaste în lumea asta încât am început să cred că e ceva genetic. Doamne fereşte, nu am spus că bărbaţii sunt prea deştepţi faţă de ele, dar cel puţin le domină. Şi nu e vorba de dominare fizică.

Vorbele “din bătrâni” … cum că “bărbatul are voie să umble cu alte femei, dar femeia trebuie să ţină de casă, altfel riscă să fie renegată de societate… sau “femeia îşi are locul la oală, nu la şcoală”… vorbele astea au pătruns adânc în conştiinţa colectivă, astfel încât orice abatere de la aceste concepţii apare ca o anormalitate.

Personal, nu ştiu ce am cu Renault-ul. Dar e clar că mă enervează mai repede decât cealaltă rasă. Poate nu am destulă răbdare. Poate am nevoie de oarecare dominare şi dependenţă şi nu o găsesc la ele. Poate mi-e frică de delicateţea lor. Poate nu am răbdare să ud florile. Poate e o cale prea simplă. Poate nu îmi place normalitatea. Poate am în sânge vreun microb care mă face imun la farmecul feminin. Poate mi-a furat vreuna în copilărie vreuna din rochiţele pentru păpuşi pe care le “cream” din ciorapii lui frate-miu. Nu ştiu de ce.

Cert e că în prezenţa unei femei nu am simţit niciodată interesul pe care îl manifest faţă de un băiat. Experienţele sexuale nu au fost niciodată “WOW”. Şi niciodată nu am putut fi EU.

Cu un băiat pot fi şi cel mai bun prieten, şi amant şi coleg şi… Cu o femeie nu poţi fi toate deodată. Dacă ai o iubită, trebuie să ieşi în oraş cu băieţii… sau să stai la muncă peste program, ca să poţi fuma fără să îţi facă capul baniţă acasă pentru că arzi banii familiei… dacă umbli de mână cu ea pe stradă, o să ai 3 ore de discuţii nocturne din cauză că te-ai uitat insistent la chelneriţa de la terasa din centru… etc etc etc

Familia a devenit o adevărată tradiţie la modă. dacă nu te însori nu eşti normal. Femeia a început să se muleze după preferinţele familiei în ceea ce priveşte gusturile la băieţi… şi invers… Chit că peste 2 ani îţi dai seama că nu suporţi să stai lângă “aleasă”. trebuie să te însori, că aşa cere datoria socială… aşa cere familia… şi până şi tu începi să crezi că însurătoarea e o datorie, o necesitate. Nu dom’le, nu e bine pentru mine.

Asta am eu cu Renault-urile.

Va urma…

Iulian

zbye