Lacrima din ochii de sticla

Închid ochii uneori. Din ce în ce mai rar. Nu ştiu dacă e bine sau rău, dar senzaţia de “ochii minţii” nu mă mai fascinează ca înainte. Poate că poarta de care treceam odată cu închiderea ochilor nu mai este atât de greu de depăşit. Nu mai este o aşa mare diferenţă. Sau poate ea nu exista decât în mintea mea. Poate îmi proiectam o lume diferită, împrejurări diferite în gând şi odată cu închiderea ochilor păşeam în pragul unei lumi noi, diferite, numai de mine ştiută şi numai de mine dezvirginată. Şi vrând nevrând, atunci când invitam pe cineva în ea, excludeam de fapt orice intrus care ar fi distrus mirajul propriu. Era o chemare “Vino în lumea mea, e frumoasă!”. Dar pe când buzele rosteau acea chemare, ochii îmi jinduiau cuprinşi de narcisism la exclusivitate.

Mă uit peste umăr cu o melancolie rece, stârnită doar de imagini difuze, cumva perindându-se ca un film vechi de genul “oldies but goldies” de care nimeni, nici măcar eu, nu mai e interesat. Îl privesc doar ca pe un album prăfuit de poze în era digitală. Nefolositor. Trist. Melancolic. Pentru că tot ce am putut extrage din ceaţa misterioasă care îl înconjoară, am senzaţia că s-a epuizat. Orice sevă, orice urmă de viaţă, orice învăţătură benefică edificiului la care cu greu muncesc să mi-l clădesc prin viaţă s-au scurs. Şi imaginile statice incolore parcă se perindă acum prin faţa ochiului de sticlă fără a-i trezi o clipă măcar de … simţire. Însăşi curiozitatea cu care caut o senzaţie, oricare ar fi ea, mi se pare ciudată şi uimitor de lipsită de sens. Ce mai caut prin albumul de poze vechi, incolore şi inodore?

Poate răspunsul la întrebarea “de ce?”, poate culoarea, poate sensul. Oricare ar fi ele.

Închid albumul şi filmul mut continuă. Visez. Mă trezesc nervos, aprind o ţigare înainte ca ochii să îmi scruteze la eficienţă maximă lumea ce mă înconjoară. Sunt acasă. Mă liniştesc. Savurez ţigarea şi pun de o cafea. Îl sun?

I-aş spune “te-am visat”. Dar la ce bun? Nici nu se termină bine de scurs ultimul strop de cafea în filtru şi sună telefonul. E el. Nu ştiu ce vrea şi nici nu mă interesează. Dar mă interesează că mă sună. Dacă nu aş şti că se supără, aş lăsa telefonul să sune în continuu. Îmi place senzaţia asta. Apăs totuşi butonul verde al telefonului. “Ce faci mă?”, se aude din difuzor. E o voce cunoscută dar parcă modificată. De timp. Degeaba. Nu mă încălzeşte cu nimic. Şi nici nu mă răceşte. Răspund la fel de sec “Bine. Tu?” Să spun “te-am visat”? Nu. Ar stârni cel puţin curiozitatea. Şi nu are nici un rost. Urmează el încurcat cumva, blocat de seceta de cuvinte, strangulat parcă de vorbe pe care nu le va putea rosti niciodată de frica de a nu le auzi… “Aiurea. Vroiam să văd ce mai faci”. De ce? L-aş întreba de ce. Dar nu îl întreb. Nu am ce să îi mai spun, evit sensibil la orgoliul său orice subiect de discuţie şi mă scuz că “mai vorbim”.

Ne mai întâlnim uneori la o cafea. Nu ştiu de ce. Dar mă lasă trist. Nici asta nu ştiu de ce. E ceva neterminat mereu în discuţii. Ceva ce nu se poate rosti. Pentru că nu mai contează pentru nici unul dintre noi. O dată i-am spus că mi-e dor de dorul de a-l ţine în braţe noaptea. Sau cel puţin aşa am vrut să îi spun. Nu ştiu ce a înţeles, nu ştiu ce am spus şi nici nu mă interesează.

Închid telefonul. Îmi pun puţină cafea. Şi pun palma căuş pe albumul de poze, parcă spre a-i opri rămăşiţele sufletului să zboare. Ciudat, dar atunci când am realizat acele instantanee credeam că vor rămâne aşa pline de noi, pline de viaţă, cum eram noi surprinşi în ele. Dar nu. Parcă privesc o carte de benzi desenate cu coperţi viu colorate.

Cu o mână ţin cana de cafea, iar cu cealaltă încă dezmierd coperta viu colorată a albumului. A fost frumos. O lacrimă se scurge din ochii de sticlă. Parcă ar vrea să dea viaţă acolo unde nu e viaţă.

Dar e mai bine acum, cu ochi de sticlă.

Zbaterea Gândului

Mai devreme imi bătea inima. Tare. M-am ţintuit locului şi am întrebat-o ce are. Se bâlbâia. Şi la un moment dat s-a oprit, speriată. Am început să o biciuiesc. Ca să mă răzbun pe ea. Cu ce drept bate fără să îmi ceară voie? Cu ce drept îmi zdrobeşte pieptul şi chingile bine strânse în idei şi convingeri ţintuite de atâta amar de vreme? Să nu mai spunem de experienţe ... neplăcute dacă ar fi să le judec "la rece". Îmi vine să o smulg din piept şi să o arunc cât colo în praf şi uitare. Mă doare pieptul... Mă dor chingile... De ce nu se împacă inima cu gândul? De ce nu mă ascultă când îi spun că nu e bine să se zbată? Cel puţin nu atât de tare.

Vreau răspunsuri... Vreau certitudine. Inimă nesuferită, nu mă laşi să am stare. Prea multe întrebări şi ... şi mai multe răspunsuri posibile. Te aruncasem în colţul ăla întunecat să nu îmi mai faci.. rău. te închisesem în cuşca aia plină de zăbrele reci şi uscate de filozofia vieţii. Atât de supărat sunt acum pe mine că te-am eliberat fie şi pentru o clipă în care mi-am spus că nu trebuie să îmi fac griji ! nu credeam că dacă te las nesupravegheată fie şi pentru un moment, o să mă invadezi. O să mă apuci cu ghearele de cap şi o să mă scuturi atât de tare încât acum nici nu mai ştiu unde mă îndrept... nici cum mă cheamă. Am adoptat un alt nume... care îmi răsună în cap fără încetare... ca o melodie căreia nu îi mai ştii versurile şi nu mai ştii de unde ţi-a rămas în minte.

E umilitor. Pentru atributele pe care cu atâta grijă mi le-am lipit pe când mă uitam în oglindă. Şi începusem să cred că sunt intangibil, liniştit şi chiar fericit. Nici nu mai ţin minte când am zis ultima dată că nu trebuie să îmi pese... Sau nu vreau să ţin minte? Era bine, era confortabil. Era liniştitor să mă ştiu singurul meu stăpân. Mi se descreţise fruntea şi cea mai mare bucurie a mea era să mă amuz şi să mă uimesc de efectul ce mi-l produc. Eram încântat de mine... Acum mă transformi din nou în monstru. În monstru însetat ... dar nu de sine însuşi. Ci de altcineva. Un monstru gata să înghită prada dintr-o singură mişcare. Chiar şi momeala aruncată ... Un monstru căruia nu îi pasă că poate fi la rândul său pradă... Care se avântă cu sălbăticie în necunoscut şi urlă din străfundurile sale când e prins în capcana nesiguranţei...

Mă simt ca o marionetă mânuită prin aţe ridicol de groase de un păpuşar care nici măcar nu ştie cât de măiastru e în arta sa, nici măcar nu ştie ce reprezentaţie cu final incert a devenit "viaţa" mea şi nici măcar nu ştia că prin mâinile lui pot prinde viaţă. M-a ales din rafturile teatrului de păpuşi pentru că aveam ochii mari ţintuiţi spre el. I s-a părut lui că erau vii. Bietul de el, nu ştia că ochii erau înţepeniţi de lacrimi necurse, că lacul cu care eram îmbibat era protecţia împotriva dezamăgirii, că braţele moi mi s-au mişcat nu din neastâmpăr copilăresc, ci din cauză că şi-a trecut degetele peste mine şi m-a atins, că viaţa a început să curgă prin aţele şubrede abia atunci cand m-a luat în palme, a suflat praful de pe ochii mari şi m-a sărutat pe creştet, spunându-mi că se va juca cu mine.

Inimă crudă, acum mă plec în faţa ta şi te rog să mă cruţi măcar de această dată. Mergi în cuşca ce cu grijă am contruit-o special pentru tine, rămâi închisă acolo şi lasă-mă să mă amăgesc cu "viaţa". Imaginează-ţi că eşti într-o colivie de aur din care mereu poţi prinde aripi şi zbura spre orice orizont deschis. Promit că te voi hrăni din când în când cu câte o aripă de înger ruptă de la vreun arhanghel rătăcit, ca să nu îţi aud strigătul dureros de însingurare în plină noapte cu lună plină. Promit să te adap cu cel mai dulce nectar de moment, în care voi strecura picături de uitare, spre a nu te întrista de vremuri trecute...

Iar tu, păpuşarule, fă bine şi mă pune înapoi pe raftul prăfuit de pe care m-ai prins în palme, dar cu grijă să nu îmi sfărâmi picioarele tremurânde şi slăbite de la reprezentaţii fără nume şi fără final. Fă bine şi îmi închide ochii mari, să nu mai vină alt păpuşar dornic de joacă... Taie cu foarfeca timpului aţele groase ce m-au legat de tine, vreau să fii ultimul sânge curs prin mine. Dar sărută-mă mai întâi pe frunte, să îmi rămână impregnat în smalţul lăcuit mirosul de viaţă al ultimului meu drag păpuşar.

DNFD

Cine a mai inventat şi visele astea? Îmi fac părere câteodată că oamenii sunt aşa după cum visează. Fiecare avem vise mai zglobii, mai umede sau mai paşnice… Fiecare avem un mod de a visa… cu ochii închişi sau cu ei deschişi. Fără doar şi poate că şi modul de a ne trezi din vis ne influenţează modul de a fi. Şi dacă eu nu vreau să mă trezesc din vis? Toată lumea îmi spune că mă încăpăţânez să fac asta, numai aşa, ca să fiu eu altfel. Dar dacă trăiesc un vis frumos? Nu asta mă face să fiu om ? Nu deosebit. Doar om. Ce rost are să ţin ochii deschişi? Vine vreun tir? Să vină. Am trăit frumos.

Visul meu… se petrece în fiecare zi. Aşa vreau. Să fie un vis. Mereu. Nu neapărat acelaşi vis. Dacă stau bine să îmi amintesc, până acum am avut multe vise frumoase.

Visez mereu la oamenii mei dragi. Visez că sorb din cafea şi din ochii lor vii. uneori e aşa aglomerat pe lângă mine, încât nu am timp să adulmec vraja din ochii tuturor… din cauza asta nu mă grăbesc când beau cafeaua. Şi vreau mai mult timp. Niciodată nu îmi ajunge. Câteodată simt lipsa unei perechi de ochi. Apăsătoare. Şi încă o pereche… Şi încă una. Uneori îmi vine să smulg lacătele ce ne strâng şi să spun: “Ţi se pare doar … Am ieşit la o cafea cu voi pentru că vă iubesc” Aş putea să stau şi pe o bancă şi să beau aceeaşi cafea, dar imaginară. Nicodată nu îmi ajunge timpul. Niciodată. Şi mereu intru în panică. A devenit prea… nepreţuit.

Visez alteori la clişee… Cluburi, lacrimi de fericire, lacrimi de durere, corpul frumos al omului iubit, dezbrăcat, sau îmbrăcat, aburi de vin, zăpadă, cai, munţi, pescuit, cântece, strângeri în braţe şi sentimente camuflate în non-sexualitate, toate cu pata trecutului pe ele. Unele doar ce au ieşit de la developat, altele sunt vechi de când mă ştiu.

Visez uneori, dar foarte rar… cel mai frumos vis. E… de nedescris. E de nepreţuit. E…. viu. De aceea nu vreau să deschid niciodată ochii. Vreau să rămână aşa cum e acum, când îl visez. E puritate, e gingăşie, e frumuseţe, e acel eu sinistru undeva ascuns în el, în visul meu. Pare la început a fi închistat în carapacea lumii. În acea carapace pe care de obicei fiinţele o asimilează cu timpul ca şi când ar face parte din corpul lor. Deşi e străină de ele. E o mizerie solidă în comparaţie cu fiinţele nude. El, visul meu părea că o poartă… dar nu observasem sub demnitatea falsă cu care o purta, tremuratul şi nesiguranţa prin care parcă întreba: “e bine să o port aşa? îmi stă bine aşa? ziceţi voi, căci sunteţi vise cu experienţă”. Dar nu. Visul meu e unic, ca întotdeauna. Simţea cât de mult îl deranjează carapacea. A lepădat-o imediat. Fără să îi pese ce va face fără ea dacă plouă. Însă l-am luat de mână şi i-am spus că vreau să fie visul meu. Nici mie nu îmi plac carapacele. Sau aşa vreau. Să nu îmi placă. Vreau să fie al meu… pentru că îmi oferă siguranţa că nu sunt ciudat, că nu sunt singur. Celelalte vise se vor răzbuna. Vor încerca să mă răpună. Mi-e frică. Mi-e frică să mă îndrăgostesc de visul meu. Dacă voi visa un vis? Sau dacă voi visa că visez visul meu frumos? Va mai fi visul meu?

Îmi clădesc viaţa din vise. Şi aş vrea să existe numai şi numai vise. Pentru că încă mă mai trezesc din ele… Ca în “Matrix” Şi el, visul meu, să fie liantul ce le menţine pe toate în jurul meu. Vrei să fii visul meu frumos?

Hei, tu, care planifici visele, poţi să mă laşi măcar acum în starea de visare? Lasă-mă! Promit să nu îmi pară rău. Deci…

DNFD (Do Not F**king Disturb)

Ciocolata din vitrină...

Mă întreb câteodată de ce nu sunt oamenii "proiectaţi" spre a nu avea nevoie de somn, de odihnă... Trăiesc în fiecare zi "drama" de a nu avea timp să pun în practică toate ideile care îmi vin în minte. Asta din cauză că serviciul îmi ocupă foarte mult timp. Nu, nu mă plâng, nu ştiu ce aş face dacă nu aş avea acest loc de muncă. Pe lângă salariul... aş putea spune aproape decent, îmi oferă provocări, amici, glume, învăţare de lucruri noi... Mi-ar fi frică de plictiseală şi de instabilitate dacă aş renunţa. Singurul motiv pentru care aş renunţa... este acela că îmi ocupă foarte mult timp, fie că vreau, fie că nu vreau. Am devenit într-un fel dependent. Mi se pare ciudat să vin la 10.00 şi să plec la 14.00 acasă...

Şi totuşi, pornind de la ideea că mi-aş lua prietenii şi aş pleca în fiecare sfârşit de săptămână undeva într-o mini-vacanţă, undeva mereu diferit, undeva departe de oraşul pe care îl văd zi de zi... Mi-aş pierde ochii într-o sticlă de vin pe vârful unui munte în Alpii elveţieni, sau m-aş bucura pe rând de fiecare distracţie din parcul DisneyLand din Paris, sau aş sta să admir pe rând fiecare exponat din Le Louvre... sau aş merge la fiecare concert dance/house din Europa... aş vrea să văd toate minunăţiile lumii, toate oraşele cu nume "greu" în istorie... aş vrea să adulmec valurile mării/oceanului de pe toate ţărmurile lumii... să compar brizele şi bronzul... aş vrea....

Pentru toate astea, sau măcar o parte, trebuie să ai timp... şi bani. Nu în ultimul rând bani. Da, e trist... pentru că ne strivim mereu visele în nevoia de bani. Ne înfrângem până şi cele mai mici pofte... din nevoia de bani. Realizez foarte bine că din salariul meu lunar, chiar dacă nu e chiar neînsemnat, nu voi reuşi niciodată să îmi realizez visele. El mă ajută doar să supravieţuiesc... şi să nu îmi fac prea mari probleme din cauza nevoilor de zi cu zi. Greşesc dacă vreau să trăiesc, să nu ţin cont de ei? Să nu îmi interzic nici o plăcere de moment? Nici un "nimic" care mă satisface pe mine şi pe cei din jur fie chiar şi numai pentru un moment? Nu. Nu vreau să înghit în sec... ca un copil care vede o ciocolată într-o vitrină şi mama lui, imperioasă, observându-l, îl trage de mână, riscând să îi smulgă mâna.

Nu vreau să mă privesc spre sfârşitul vieţii ca pe un virtuos strângător de bani, aşa cum au tendinţa să o facă în general părinţii, spre bunăstarea odraslelor. Nu. Fiind rac, am nevoie de un lux ambiant minim pentru a mă simţi în largul meu. Nu vreau să îmi fac o vilă cu 25 de camere, decorate după ultimele tendinţe în domeniu. Vreau spaţiul meu îndeajuns de mare pentru mine şi 2-3 prieteni dragi cu care mi-aş împărţi bucuriile vieţii... un spaţiu intim şi plăcut. Si am să mă opresc.

Dar ce facem cu poftele? Cu ciocolăţile pe care le văd în vitrină... M-am decis astăzi să pun în aplicare câteva planuri de a face bani. Ca să îmi pot cumpăra singur ciocolata din vitrină, pe care să o împart apoi cu "fetiţele şi băieţeii de la bloc, cu care mă joc de obicei ... în spatele blocului". Numai pentru asta.

Cine mai vine cu mine la furat de ciocolată?

Transparenta...

Lumea vazuta printr-o bucata de celofan mi se pare mult mai frumoasa fie si numai prin misterul care o inconjoara fara sa vrea.

Marturisesc ca nu am vazut niciodata atat de clar lumea ca aseara, in club. Inainte priveam printr-un celofan… Totul era frumos, tainic, mai ales cand inchideam ochii de tot. Si am vrut sa vad, sa vad bine. Mi-am dat jos bucata de plastic de la ochi si am ramas neclintit pret de cateva minute… Eram speriat… Observam directia ochilor, cutele hainelor mai mult sau mai putin iesite din comun, Observam riduri acolo unde pana atunci vedeam tinerete, observam cearcane acolo unde credeam ca exista prospetime… M-am uitat in oglinda… la fel… m-au trecut fiorii… m-am speriat

Pana acum totul mi se parea echilibrat… Acum deosebeam hidosenia de frumusete… si ambele ma inhiba… Hidosenia unora se vedea chiar si din priviri… Frumusetea ma facea sa ma simt ca un copil neajutorat, cu frica de a nu fi chinuit. Nu, nu pot sa rezist. Caut sa ma ascund… Ma ascund dupa un zambet aproape fals… sau dupa fumul unei tigari care parca se termina prea repede… Schimb doua vorbe care mie mi s-ar parea penibile… si sper ca cel cu care comunic sa nu isi dea seama ca sunt pierdut… Dansez, transpir, saruturi fade… nu ma simt bine. Inchid ochii.

mai bine nu mai vad.

Oameni si comete

Priveam deunazi petecul de cer instelat si rece care se vedea pe mica fereastra a micului meu univers de acasa. Vazui o splendoare de cometa si ma fascina puterea cu care putea sa straluceasca deasupra tuturor. Nu era atat de fascinanta stralucirea… cat insasi departarea de la care putea face acest lucru. Desi o vedeam foarte aproape, dupa un moment de chibzuinta mi-am dat seama ca departarea e mai mare decat imi pot eu imagina. Si am asteptat.

De atunci, in fiecare seara ieseam curios la geamul meu mic sa observ stralucirea… Dupa cateva momente de intuneric, cometa se apleca spre mine ca sa ma lumineze. Cu toate ca eu nu doream asta cu tot dinadinsul. Eram doar curios… de culorile stralucirii … si ma intrebam daca ceilalti oameni merita, in constiinta ei, sa fie luminati. Si de fiecare data ma convingea(m) ca numai eu merit luminat. Cu toate castiam ca nu e asa. Oare pe toti ii poate convinge?

Misterul ramane frumos atata timp cat ramane mister. Stralucirea cometei a ramas frumoasa cat timp a ramas pe cer. Imi doream pe ascuns sa aflu toate secretele ei, sa aflu sursa stralucirii, sa aflu ce o alimenteaza… totul. Dar intr-o buna zi, banala ca oricare alta… s-a intamplat de a cazut de acolo de sus. Ajuns la fata locului, mi-am dat seama ca era doar o piatra… Una mare. Din cauza asta a facut si valuri cand s-a prabusit. Era mai bine sa ramana acolo sus, o enigma. era mai frumos sa imi straluceasca si sa nu stiu ca e doar un bolovan imens si supus acelorasi legi fizice carora le suntem supusi toti muritorii.

Si am mai realizat ca apropierea ei, dealtfel fantastica in mintea mea, era una menita sa insele oamenii care aveau rabdarea sa priveasca spre ea. Ea era de fapt la mii de ani (lumina) distanta cand stralucirea ei ajungea spre mine. Ea poate era moarta de mult, pe cand eu ma hraneam cu lumina izvorata din imaginea ei. E importanta stralucirea, nu cometa in sine. E important doar ceea ce a trezit in mine in acele nopti cand o priveam ca pe mister. Pentru ca ea a ajuns fizicla mine (aproape de mine) doar moarta. Cum si era de fapt.

Valurile starnite in jurul ei, cand s-a prabsit, au inecat multi oameni surprinsi pe nepregatite pe cand ii admirau pe cer stralucirea. Pacat de sentimentele trezite in inimile lor, inselate cand i-au observat esenta.

Natura moarta, menita sa insele.

La fel e si cu oamenii. Traim intr-o lume in care multi incearca, pe cand sunt morti sufleteste de mult, sa traiasca prin privirile atrase ale celorlalti. Se hranesc din ele, ca dintr-un izvor al nemuririi. In loc sa simta propria minune a existentei, se caznesc sa atraga parauri de simtiri pe care mai apoi sa le deverseze in marea de gunoaie. Impartiali si incompleti, se refugiaza de criticile rautacioase de altadata intr-o fortareata din care mai apoi ies… comete… Au “darul” de a crede ca parcurgand o anumita existenta sau imitand un anumit volum de ideologii citite , pot straluci mai aievea decat lumina bucuriei de a trai in sine. Se consuma incercand sa isi mentina “coama” de “stralucire” dar aluneca mereu in jos, spre aceeasi existenta pe care o urau de la inceput. Spre aceeasi existenta “moarta” de care incercau sa fuga.

Inertia faptelor face ca oameni ce simt prin vene, curgand, bucuria de a trai, sa isi gaseasca alinarea si scopul in stralucirea “cometei”. Sa ramana fascinati si incantati de puterea ei de luminare. Dandu-si seama de falsitatea si “placuta” ei inexistenta, se refugiaza si ei… in inexistenta din cauza dezamagirii.

Atentie! Nu va lasati luminati de comete!

Mustrari de constiinta...

Scumpa mea mamă,

Îţi scriu pentru că mi-e dor foarte tare de tine. Dar nu îţi voi trimite niciodată scrisoarea pentru că în ea vreau să îţi spun ce nu ţi-am spus niciodată, de frica de a nu te face să suferi. Te sun foarte rar. O dată pe lună, şi atunci grăbit… Ştiu că ai vrea să te sun zilnic, să te întreb de sănătate, dar de fiecare dată mă cerţi pentru lucrurile pe care nu le fac sau nu le-am făcut. Iară şi iară mereu.De fiecare dată imi aduc aminte de imaginea ta despre mine şi nu îi pot face faţă.

Nu ţi-am spus decât de 3 ori în viaţă că te iubesc. Ţi-aş spune asta în fiecare zi dacă tu m-ai crede. Dacă ai avea încredere în mine. Şi tu ai făcut la fel, dar nu te condamn, pentru că tu mi-ai demonstrat că mă iubeşti, îmi demonstrezi asta prin fiecare clipă a vieţii tale. Şi mor de ciudă că eu nu îţi pot demonstra acelaşi lucru.
Mereu am făcut doar ce am vrut. Uneori am făcut pe potriva dorinţelor tale numai din disperarea nevoii de libertate. Si nu de puţine ori am stiut de la început că greşesc. Nu pot să îmi „rup de la gură” bucuria de a fi liber. Chiar şi dacă prin asta îţi suprim fericirea. Înţelegem greşit fericirea… şi viaţa în general. Mereu ai vrut să fac numai ce ai vrut, pentru că aşa ai crezut că e cel mai bine pentru mine şi, de aici, pentru a te simţi împlinită pe acest pământ. Mai târziu ai privit dorinţele tale ca pe dorinţele lui Dumnezeu. Cu asta nu pot fi de acord, oricât de mult aş vrea. Dar dorinţele mele???

Mamă, Dumnezeul tău mi-e martor că eşti fiinţa pe care o iubesc cel mai mult. Mi-e martor că mă îngrozeşte gândul că nu te voi face niciodată fericită. Mă trezesc adesea dimineaţa cu frânturi de coşmaruri în minte cum că aş participa la moartea ta spirituală. Ca un ucigaş. Şi mi-e frică. Mi-e frică şi îmi iau gândul de la asta. Vreau să răscumpăr toate sacrificiile pe care le-ai făcut numai pentru ca eu să am şansele pe care tu nu le-ai avut în viaţă. Nu voi uita niciodată de cate ori veneam acasă în vacanţe şi găseam în frigider decât o ciorbă cu mai multe oase şi câteva urme de carne în ea, despre care spuneai că vă ajunge o săptămână. Nu voi uita niciodată că ani de-a rândul nu ţi-ai cumpărat haine noi pentru ca eu să am tot ceea ce ceream.
Ştiu cât suferi când te gândeşti că nu voi fi niciodată ceea ce ai vrut să fiu. Nu pot. Nu aş fi fericit. Şi pentru ce ar da Dumnezeu fericirea împărţită în doua? Ai avut o viaţă nefericită. Şi eu am fost de vină. Dar nu puteam fi altfel. Sacrificiul tău va fi suprem dacă îl vei duce până la capăt şi vei avea încredere că prin el, viaţa mea va fi una fericiă.
Mă ia tremuratul de frică când mă gândesc că ai suferi prea mult dacă ţi-aş spune realitatea aşa cum e ea. Dacă ţi-aş spune că viaţa mea departe de voi nu e aşa de roz precum ţi-o prezint la telefon. Dacă ţi-aş spune că de fapt viaţa mea amoroasă e ok, dar cu un baiat… şi că nu vei avea niciodată nepoţi care să îmi semene, să îţi sparga şi să scotocească totul prin casă. Dacă ţi-aş spune că de fapt m-am despărţit de mult de soţia mea din cauza bisexualităţii (sau homosexualităţii)… Dacă ţi-aş spune de câte ori te-am minţit, numai ca să nu suferi. Eşti atât de fragilă… Sensibilă… Toate realităţile astea te-ar dărâma…
O să îţi ofer întotdeauna o imagine voalată despre mine şi viaţa mea… Întotdeauna va fi cel puţin o minciună strecurată între noi. Nu pot altfel. Dar nu aş vrea decât să ştii cât de mult te iubesc, indiferent de prezent, trecut şi viitor.
Trebuie să ştii doar că ai adus pe lume un om, de care poţi fi mândră chiar dacă nu face ce ai vrut mereu să facă. Un om care are principii, un om căruia i-ai educat bunul simţ, siguranţa de sine, morala, şi alte calităţi uneori atât de rare. Am în mine o parte din tine prin toate calităţile acestea, şi îţi promit solemn că le voi păstra ca cel mai de preţ dar de la mama mea. Pentru restul…

Iartă-mă, mama !