A răsărit o stea...

Nu ştiu ce m-a apucat. Nu mă leagă nimic de oamenii ăştia. Doar că dădeam din când în când câte un click pe blogul lor. Şi citeam cum se iubesc. Simplu. Fără complicaţii. Fără filozofii. Fără flori şi artificii. Îi pot spune iubire? Am voie? Nu ştiu dacă se iubeau, dar dacă ceea ce îi lega pe cei doi, şi sunt convins că îi va lega în cotinuare, dacă asta e iubirea... aş vrea să o simt şi eu.

Pe unul îl chema Teo (cunoscut pe bloguri ca şi Teo Hlife). Pe celălalt îl cheamă Zoli. De curând, Teo îşi pierduse tatăl. La scurt timp s-a pierdut şi el. Într-un accident de maşină. Dacă aş fi văzut ştirea asta la TV poate că aş fi schimbat programul fără să îmi pese. Dar aşa... Mă gândesc ce de căcat e soarta. Şi cât de neînsemnate rămân toate lucrurile acum în mintea mea pe lângă iubirea celor doi... Pentru ce ne chinuim? Pentru ce alergăm??? Dreptate?? Pe dracu... Dacă există un dumnezeu raţional, sigur îşi cam bate pula de noi...

Heeeeiiii, oameni buni!!! Hai să ne oprim din alergat!!! Să ne oprim şi să murim cu ei. Măcar puţin. Hai să nu ne pese măcar puţin decât de ei! La ce buni banii? La ce bună frumuseţea? Mândria?

Şi mă pun în locul copilului rămas singur, cu jumătatea inimii lui tăiată brusc... şi... nu am cuvinte.

Zoli, mergi afară desculţ, aşează-te pe iarbă şi inspiră adânc! Simte-l, e lângă tine mereu. Şi nu fi trist, iubirea voastră s-a împlinit.

Teo, vărs o lacrimă în numele tău... şi.. te rog... iubeşte-l pe ăl mic în continuare... La fel de simplu şi frumos. Rămâi pe lângă el şi ai grijă să nu se rătăcească.

Îmi voi permite să preiau o melodie de pe blogul lor:

Rain one - Cirque du soleil

Pomul de Craciun si SMS-ul nostru cel de toate contactele..

E un obicei deja ca în preajma sărbătorilor, mai cu seamă a Crăciunului, să aruncăm privirile gândului şi în altă parte decât ni le aruncăm aproape în mod automat în restul anului. Este un obicei ca în seara de Crăciun să stai cu familia, să te simţi mai bun, să... aproape că eşti obligat "de împrejurări" să cauţi liniştea şi pacea ...

Acea linişte şi pace sintetică, impusă prin peisajul alb ce se întrezăreşte pe ferăstruica din odaia mică, plină de dogoarea ce răzbeşte din soba bunicii, impusă de modul de viaţă şi moralitatea familiei adunate cu mic cu mare în Ajun în jurul mesei, impusă de filmele-utopii cu care ne-am obişnuit an de an în această perioadă, imported, a la New York.

Şi nu bag mâna în foc că nu e frumos. Este. Oamenii sunt mai zâmbitori acum, mai deschişi sufleteşte, mai împăcaţi cu ei şi cu cei din jur. Dar efectul acesta frumos dispare la fel de repede precum apare, odată cu terminarea sărbătorilor de iarnă. Fiecare îşi reia apoi firul robotizat al vieţii. Îşi aduce aminte de datorii, de necesitatea muncii, de copilul din pătuţ care va plânge dacă nu va avea Pampers curat, de prietenul care l-a înşelat şi minţit acum un an, de şeful cretin care, deşi e mai slab pregătit decât angajaţii săi, este dictator, nerespectuos, îşi aduce aminte de subalternii pe care i-a ocrotit în faţa şefilor, dar care mai apoi l-au înjunghiat din sete de afirmare. Feeria aceea frenetica, zumzetul acela scăldat în clinchete de clopoţei amuţeşte iar în faţa banalului cotidian, în faţa grijillor şi nevoilor. Şi-atunci mă-ntreb: ne-am prefăcut că e sărbătoare? ne-am prefăcut că suntem mai buni? ne-am prefăcut că lumea e fericită şi inimile albe?

Am ieşit azi prin oraş. Alb. Frumos. Linişte. Puţini oameni pe stradă. Miros curat de zăpadă. Frig. Era exact ce îmi lipsea ca să mă liniştesc. Pentru că celelalte lucruri le poţi face şi în tot restul anului. Te poţi întâlni cu familia, te poţi împăca cu prietenii, cu iubita/iubitul, cu ... tine... mereu. Dar nu poţi mirosi albul ăsta curat.

Haideţi să nu ne mai prefacem că suntem calzi. Haideţi doar să ieşim din casă, din griji, din nevoi... şi să mirosim frigul şi albul de afară. Asta e adevărata linişte. Asta e adevărata căldură a sărbătorilor. De aici derivă toate. Fără exagerări şi fără sentimentalisme mincinoase.

Mă uit în telefon în noaptea de Anul Nou şi văd 32 de mesaje noi. Prieteni, familie, colegi, şefi, cunoştinţe, foşti iubiţi, etc... Aproape toate sunt adresate la persoana a doua plural, sau poate expeditorul este exagerat de politicos: "Să aveţi....", "Să vă fie viaţa...." , "noul an ce vă aşteaptă..." , etc. Damn ! Nu sunt mai multe persoane, nu sunt în vârstă şi nici nu am pretenţii de a mi se vorbi exagerat de politicos... Până şi mama mea dragă, care acu ceva timp ştia doar că pe butonul verde se răspunde la telefon, a învăţat că un mesaj se poate trimite la mai multe persoane odată şi astfel poţi face economie de timp. Nu am răspuns decât la unul. Un mesaj scurt, simplu, care spunea un sincer "La mulţi ani, micule!". Era de la un om plecat departe, un om care de obicei nu se sinchiseşte nici măcar să se gândească la altcineva decât la el, cu atât mai puţin să adreseze cuvinte de alint. Am ştiut că dacă acel om a putut pune mâna pe telefon să-mi scrie un mesaj, înseamnă că omul respectiv într-adevăr îmi simte lipsa. Şi nu pentru că sunt sărbătorile. Asta e doar o scuză ca să îmi scrie.

Mă întreb ce poate gândi un om când scrie un mesaj de "La mulţi ani!" adresat tuturor contactelor din agenda telefonului. Oare se gândeşte că e o datorie morală să scrii un mesaj "de gloată" cu ocazia sărbătorilor? Oare se gândeşte că mesajul pe care tocmai l-a primit e "mai original" decât cel pe care l-ar fi putut scrie el cu sinceritate? Oare e prea costisitor un apel de un minut în care să spui celor dragi că îi iubeşti şi le doreşti numai bine? Oare dacă nu dăm un mesaj sau apel de sărbători, înseamnă sau se poate crede că nu ne pasă de ceilalţi?

Când a ajuns lumea atât de automatizată în sentimente? Când s-a pierdut valoarea gândului şi telepatia? Când am început să ne batem stând la coadă în piaţă ca să cumpărăm un brad pentru a avea o atmosferă frumoasă în casă de sărbători? Când s-a inventat sms-ul template de sărbători? De când dracului e mai important să suni părinţii de sărbători să le spui că îi iubeşti decât să îi întrebi de viaţă o dată la o lună în tot restul anului? Mi-e silă de robotismele mele şi ale omenirii...

În aceeşi ordine de idei putem vorbi despre extraordinarele automatizări din industria "uşoară" de "interrelaţionări" amoroase, sau despre cele din fabrica de bani a vieţii fiecăruia... Dar acum chiar nu am chef să vorbesc despre astea. Mi-ajunge "atmosfera de sărbători".

Merg afară să mai trag în piept un aer rece. Aşa mă mai liniştesc.

Aşa. Gata, mi-a amorţit neuronul... de frig... Frateee! sunt drogat!!!... trag pe nas aerul rece până devin aproape inconştient de atmosfera de sărbători. Şi nici pom nu mi-am luat. Promit să merg la dezintoxicare... imediat după...

Retete: ciorba de potroace

Şi dacă tot vorbim de Votarea de la Cluj… eu vreau să vorbesc şi despre altceva.

Despre gaura neagră. Na !

Observator. Antena 1. Joi. Ora 23:10. Quiz: “ce ai vrea să faci dacă ai şti cu siguranţă că vine sfârşitul lumii prin experimentul nuclear din Elveţia?”

Unu: “eu vreau să merg în Hawai”; una: “eu vreau să plec în afară cu părinţii”; altu: “eu vreau să fac sex”; alta: eu mă rog la D-zeu pentru sufleţelu’ meu”; altu: “eu vreau să mă căsătoresc” (n.r.: “ZBANG ZDRANG ZBARAZDRANG BING BONG…. BLING!”). Uite Dom’le că la asta nu m-am gândit. Să mă însor pe ultima sută… de metri… sau de neutroni… Vă daţi seama ce fericit aş fi? Să găsesc o aleasă diseară la Disco şi să îi spun după ce îi dau o bretea jos, subtil, că vreau să mor cu ea de gât… neaaaahhh

Mai bine mă duc frumuşel la prietenul meu şi îi spun că trebuie să dăm musai o fugă în Olanda să ne luăm. Că rochia de mireasă e prea scumpă. Şi să ne fie naşă Elton John.

Oare cum e mai bine? Să ne prindă sfârşitul în noaptea nunţii sau în luna de miere? Să îmi cumpăr frac? să înghit eu cireaşa de pe tort în ultima clipă? sau să o împărţim în două? Şi sâmburele? Unde să fie sâmburele? Dar sâmburele de adevăr?

Să se fi gândit oare tipul de la Observator şi la sâmbure? hmmm greu de crezut. Oare la ce s-a gândit? Ce e mai important? Să te prindă sfârşitul cu actele de la starea civilă numai? Sau să programezi la timp şi Cununia la Biserică? Sau şă fie îndeplinită şi destrăbălarea din noaptea nunţii? Dar la noi în Dobrogea există obiceiul ca după nuntă să se facă o masă la care se serveşte de către meseni, rămaşi întregi şi cât de cât treji, o ciorbă de potroace. Eu vreau să prind şi ciorba. E delicioasă. Se poate? Alooo alooo , domnii cu experimentu’ cu neutronii-protonii-neuronii-whatever puteţi întârzia puţin să prind şi ciorba ???

Dacă stau bine să mă gândesc căsătoria implică 3 din nebuniile lumii. Cel puţin. Statul, Biserica, Tradiţia-familia. Statul face bani din căsătorii. Bani, şantaj material şi control. Biserica - bani, “stabilitate” morală la nivel de grup, şantaj emoţional şi control. Familia e creaţie a statului şi a Bisericii. Modalitate de şantaj şi control. Şantaj: contribuţii la stat, credite la bancă facilitate, impozite, moştenire, divorţ, instanţe de “judecată”, testamente. Control: evidenţa populaţiei, controlul natalităţii, controlul copiilor, educaţie, îndrumare “spirituală”, psihoterapie, terapie de grup. Şi cei doi iubiţei cu ce se aleg? Cu satisfacţia că au împlinit Tradiţia? Creează atât de multă stare de fericire încât acesta ar fi ultimul şi cel mai important lucru de făcut înaintea sfârşitului lumii? patetic.

Cât de mulţi tineri care se căsătoresc se gândesc că iubirea lor nu trebuie pecetluită, nu trebuie îngrădită sau dirijată de nimeni şi nimic? Că iubirea lor nu are nimic de a face cu legile statului, că nimeni nu trebuie să le spună cum, cât, unde şi când să se iubească. Sau… ce e iubirea. Câţi tineri se gândesc care este de fapt scopul lor în legătură cu persoana iubită? Căsătoria, iubirea, distracţia? Există vreun scop când iubeşti? Există vreun punct culminant, după care graficul indică o descreştere? Chemaţi un expert vă rog. Un expert în iubire. Vreau să ştiu dacă am făcut o investiţie bună sau voi da faliment. Alooo alloooo , domnu’ expert !!! Dar totuşi ciorba de potroace e bună. Cred că e singurul lucru bun de la o nuntă.

De ce este toată lumea atât de plină de frenezie când vine vorba de căsătorie? De ce plâng femeile când sunt cerute în căsătorie? asta este dovada iubirii? cererea?

Acu serios: dacă e adevărat cu big-bangu’ final? ce aş face?

Poi mi-aş dori un lucru mic şi neînsemnat: o baghetă. De vrăjitoare. Aia cu care controlezi timpul. Mai întâi m-aş întoarce în timp şi aş repara toate greşelile făcute. oamenilor. aş iubi pe cine nu am iubit şi o merita. apoi aş viziona toată istoria omenirii. pe ecrane simultane. apoi mi-aş însuşi toată cultura lumii, aş citi toate bibliotecile, aş vizionale toate filmele bune, aş savura toate bunătăţile lumii, aş vedea toate frumuseţile lumii. Toate astea. Şi nu singur. Cred că e cel mai mare blestem să fii fericit singur. Apoi m-aş întoarce. Mi-aş savura ciorba de potroace…

Voi?

P.S. Ciorbă de potroace: (aviz amatorilor)

Ingrediente:
500 g carne cu oase de curcan, gaina, rata sau gisca, 200 g zarzavat (morcov, patrunjel, telina), o ceapa mijlocie, olingura de orez, 1/2 l zeama de varza, ungalbenus, 100 ml smantana sau iaurt, sare, leustean.

Mod de preparare:
Carnea taiata bucati se pune la fiert in 3 l apa rece cu un virf de lingurita de sare. Cind clocoteste , se adauga zarzavatul ras prin razatoare cu gauri mari, sau taiat in forma de chibrit, si ceapa taiata marunt. Cind toate sint aproape fierte, se pune orezul, amestecind bine ca sa nu se lipeasca de fundul oalei; se fierbe 20 minute. Ciorba se acreste cu zeama de varza sau, in lipsa, cu bors, cu zeama sau sare de lamiie, sau cu otet. Se fierbe cu zeama de varza sau cu borsul citeva minute. Cu zeama de lamie se acreste numai dupa ce s-a luat de pe foc, ca sa nu se distruga vitaminele. Se drege pentru aroma, se adauga leustean verde sau uscat.
P.P.S. Cine se mai însoară-mărită? Mi-e o poftă groaznică de ciorbă…

Şi băieţii plâng câteodată...

Negarea... principala trasatură a "bărbatului". A bărbăţiei învăţate. Citind câteva rânduri, mi-am amintit de filmul "300". Şi cum învăţau tinerii spartani să devină bărbaţi.

Erau puşi de mici să se bată, erau învăţaţi să nu aibe milă, să nu ierte, să fie hotărâţi, erau lăsaţi în pustietate ca să supravieţuiască fiarelor sălbatice şi vicisitudinilor naturii. Şi dacă supravieţuiau, erau acceptaţi ca adevăraţi bărbaţi. Nu s-a schimbat nimic.

Societatea educă masculinitatea. Suntem îndobitociţi de mici că un bărbat adevărat nu plânge niciodată. Suntem învăţaţi că un bărbat adevărat nu suferă, nu are emoţii, nu iubeşte (ca o femeie), un reprezentant adevărat al masculinităţii trebuie să fie dur, nemilos, hotărât...

De aici, scuzele pentru lucruri mult mai grave din punct de vedere moral, curg de-a valma... De exemplu, un bărbat dur şi hotărât este îndreptăţit câteodată, spune "morala" societăţii, să pună piciorul în prag în familie... şi să îşi lovească părinţii, soţia, copiii, rudele...

Un bărbat adevărat este capabil să îşi înşele iubita fără părere de rău, este în stare să declare iubire veşnică în faţa altarului mai multor femei... pentru că e bărbat ... şi se crede îndreptăţit. Dacă mergem mai departe cu gândul, ne putem imagina câţi bărbaţi îşi reprimă sentimentele, suferă în tăcere, astupă cu un căluş murdar gura sufletului care vrea să strige către cer. Sentimente reprimate, adevăruri construite cu grijă prin autosugestie, suferinţe înăbuşite, sentimente care ies la suprafaţă de multe ori în cele mai violente şi imorale moduri posibile... Se spun atâtea minciuni, încât nici nu se mai ştie care e adevărul. Şi fiecare începe să creadă minciunile proprii sau ale altora, din frica de împotrivire, de instabilitate.

Şi dacă vreun bărbat dă dovadă de iubire, de simţăminte înalte, de simţ artistic, de sensibilitate, de fidelitate, de milă, de blândeţe, acesta e imediat refuzat în tabloul reprezentanţilor masculinităţii. Ba chiar imaginea lui este asociată cu imaginea femeii. Pentru că ea este percepută încă de la începutul lumii ca fiind partea slabă a umanităţii, partea sensibilă, partea visătoare, care nu prea are legătură cu realul, terestrul. Partea care fără sprijinul bărbatului nu ar putea străbate greutăţile vieţii, zice-s-ar.

Sau şi mai nou, bărbaţii nu pot iubi bărbaţi. Negare. Această urzeală care a constituit mereu credo-ul oricărui mascul "feroce". Negarea. Nu se poate. Un bărbat în primul rând nu poate iubi decât o femeie, iar apoi un barbat nu iubeşte la fel ca şi o femeie. Aceste cuvinte îmi ajung la urechi din ce în ce mai des. Doi bărbaţi? nu. Nu se poate. Şi pentru că nu se poate, ei sunt împotriva naturii, împotriva firii, împotriva moralei, împotriva lui Dumnezeu şi împotriva mai ştiu eu cui... Nu. Nu se poate. Unul din cei doi trebuie să îşi asume rolul de femeie. Prin orice amănunt. Sau oricare. Aşa crede lumea, majoritatea dominată de imaginea masculinului. "Trebuie ca cei doi parteneri, care, fie, să spunem că se iubesc, să îşi asume unul din roluri... de bărbat sau de femeie" e primul gând la constatarea legăturii între doi bărbaţi. Altfel nu se poate? Se pare că lumea, chiar şi lumea gay, nu concepe că se poate.... se poate din orice punct de vedere . Şi asta din cauza aceeleiaşi obsesii a masculinului manufacturat în conştiinţa colectivă de-a lungul timpului. şi, indirect, din cauza obsesiei femininului.

Şi femininul ajunge să fie potenţat, însă numai datorită faptului că prezintă interes pentru partea dominantă a societăţii, "masculinitatea". Femininul apare ca fiind slab, tocmai pentru că aşa vor masculii să fie. Şi culmea e că femininul s-a adaptat în timp şi în marea majoritate, şi-a însuşit rolul de "slăbiciune". Iar dacă cineva, de o parte sau alta are îndrăzneala să considere altfel sexele decât ceea ce reprezintă ele acum, e anatema.

Ce e mai grav e că şi oamenii care ar trebui să înţeleagă cel mai bine diferenţele dintre conştiinţa colectivă şi conştiinţa personală şi să ignore împotrivirile morale ale societăţii, oamenii care stiu ce înseamnă legătura dintre persoane de acelaşi sex, tocmai şi aceştia îşi însuşesc aproape inconştient aceleaşi tabu-uri legate de masculin-feminin ale societăţii. Tocmai ei se văd în postura de a poza ca barbaţi sau ca femei în diferite decoruri mai mult sau mai puţin colorate. Niciodată nu este acceptată o cale de mijloc. Pentru că într-o lume a sexualului şi a vitezei, asta contează cel mai mult: dacă eşti bărbat (dur, puternic, nepăsător) sau dacă eşti femeie (sensibil, slab, iubitor). Astfel apar delimitări stricte între activ şi pasiv (convinşi, dom'le), termeni ce şi-au extins într-un mod cu totul ciudat însemnătatea şi în aria spiritualului. Astfel, dacă eşti dur înseamnă că eşti activ-bărbat, iar dacă eşti fricos înseamnă că eşti pasiv-femeie... şi vice-versa (cu exagerările de rigoare). Atât de importante au ajuns aceste nuanţe sexuale... atât de mult influenţează "masculinitatea" din gândul colectiv... încât ajungem să credem că dacă facem dragoste într-un fel sau altul, suntem femei sau bărbaţi, după imaginea arhetipală.

Eu unul ştiu că sunt bărbat pentru că aşa a vrut natura să fiu, şi nu din alt motiv.

Dar ... şi băieţii plâng câteodată.