God, is it me or is it just the... boys?

Dupa cum am promis deunăzi, o să dedic acest post extremelor/extremităţilor din specia de care aparţin şi eu. Nu mă exclud, ba dimpotrivă, cu această ocazie îmi fac "mea culpa" cu biciul raţiunii. Multe din aspectele de mai jos poate că îmi surprind câteodată existenţa, complăcându-mă şi zăcând în suculenta vinovăţie poate fără să conştientizez.

Nu am avut şi nici nu voi avea niciodată pretenţia de a fi considerat mai bărbat decât sunt, sau mai inteligent, sau pe un podium mai înalt decât alţii ... sau mai ... stiu eu cum. Dar unele aspecte chiar merită să fie evidenţiate şi luate în glumă, chit că suntem sau nu aşa, chit că ne place sau nu.

Îmi place să mă consider un om care preţuieşte Nimicul. Nimicul în cea mai variată paletă de culori. Mizeria, gunoiul, tot ce e "ieftin", şi discriminat, implicit, fac obiectul preocupărilor mele. "Flori de mucigai" a fost poezia mea preferată. Nu am preţuit niciodată oamenii după haine, idei, pretenţii, bani, rasă, sex, religie, ci după naturaleţea şi farmecul acela propriu, "original" izvorât din Nimic. Din starea 0 a omului. Scormonesc mereu prin "gunoi" în căutarea sclipirii. Câteodată, unele jucării ce par originale, deşi rupte, îmi dezvăluie sub pulberea veche un "made in Taiwan" de toată frumuseţea... şi o abandonez acolo unde era, toată prăfuită, stricată şi uitată de lume. Pentru că îmi spun că îi e mai bine acolo, în gunoi. Apoi, câteodată găsesc câte o verigă ruginită, care, după câteva şmirgheluieli de dosul hainei, mi se arată a fi o fostă mândră monedă romană. O iau acasă, o spăl de noroi, rugină şi alte "intemperii" şi mă bucur de strălucirea ei. O ţin cu mine, să îmi poarte noroc. Şi chiar îmi poartă.

Dar să vorbim de băieţi... că despre asta e postul. Să nu fiu înţeles greşit, nu mă deranjează prostia, mizeria, mândria, decât când sunt însoţite una cu alta, în mod aleator. Şi deci iată ce cred eu că e de râsul/plânsul privitor la rasa masculină:

1. BĂRBATUL ADEVĂRAT (aşa crede doar el)

Pentru că de curând avem un cititor înrăit, nu ştiu din ce cauză, şi care nu ştiu iarăşi din ce cauză foloseşte 2 nickname-uri în loc de unul ("ilovewomen" şi "jo"), unul având un discurs puţn elevat şi altul înfăţişând partea sa mai ... întunecată, am să îmi imaginez acum cum arată Bărbatul echivalent dark side-ului.

[youtube]0wTpeLhRyCg[/youtube]

2. STARUL

Că veni vorba de bărbaţi...

... iaca poznă, ultima invenţie genetică de struţo-papagal flauşat cu aere de bărbat ce s-o scos pe piaţă... sau LA piaţă. A se observa penajul înfoiat, marcă de distincţie CLARĂ a mândriei lui masculine (da, nu mai e la modă să priveşti în pantaloni pentru a detecta urmele testosteronului, pentru că oricum nu ai ce găsi, ci la cap... nu că ai găsi ceva, dar pentru că iese mai repede în evidenţă). A se observa de asemenea poziţia neschimbată a gâtului şi feţei, indiferent de poziţia aparatului de filmat-pozat-futat.

Legendă:

*P.O.R.N.O. = papagal obosit şi răvăşit născut din OB

*C.i.u.f.u = coiţe inutile umflate foarte urât

3. PORNOSTARUL

Şi sub presiune...

Mărgeeeeee-latu' sau Tarrrrzan, care mai deunăzi a căutat prin garderoba mamei în căutarea banilor de ţigări şi a dat peste costumul de gală... Umflat (în pene) cum era, s-a gândit că ar fi bine să îi întindă bikinii mămucii în zona şifonată şi să arate grozăvia pe haifaiv, că doar n-o fi doar o Cheetah pe tot pământul să îl placă. Mă gândesc la biata Jeane şi la bietele liane...

4. ÎNGÂMFATUL... şi degeaba

Deci... când am văzut pozele astea, m-a bufnit râsul instantaneu...

no other comment...

bărbatu' din vis. Vis urât, bineînţeleseles.

5. MANELARUL

Dovada că nu e nimic rău în a asculta manele. Ci doar a te îmbrăca strâmt...

Voi aţi jucat "Braşoveanca" la vreo nuntă? Eu da... E un joc popular în care partenera se preumblă prin faţa băiatului ţinută de mâna dreaptă deasupra capului, de la dreapta la stânga şi înapoi, cu mâna stângă ori în şold, ori ţinută ca şi mâna dreaptă. Partea mai proastă e că daca la joc participă prea multe perechi, se aglomerează şi partenera te cam calcă pe picioare.

Acum imaginaţi-vă ca partenera e prinţesa haurită din imaginea de mai sus... Pe mine mă dor deja picioarele ... si burta... de râs.

6. INACCEPTATUL

Următorul gen din specia masculină care mă calcă pe bătături (de data asta la propriu) e acela care îşi neagă orice simţire şi atracţie faţă de alţi reprezentanţi ai aceleiaşi specii, se ţine cu dinţii de convingeri pe care clar le încalcă cu anumite ocazii. Şi în loc de poză, voi povesti succint ultimele mele aventuri...

Ca pre-faţă, spre a nu fi cumva condamnat fără premeditare, trebuie să specific că pentru mine gay-ul obişnuit, cu poşetă, fular şi manşete la cămaşă... nu prezintă nici un interes sexual. Şi asta nu de mult, ci de când am terminat ultima mea relaţie cu un băiat. Oamenii cu convingeri sexuale ce par mai tari şi mai de nestrămutat decât însuşi caracterul lor, mi se par acum la fel de vinovaţi şi neinteresanţi ca şi homofobii fără creier.

Acum vreo doua luni am cunoscut un tip pe romeo. Să-i spunem Flavius. Tipul mi-a spus printre altele că o face pe bani... În mod normal nu îmi bat capul, dar ceva mă atrăgea să discut mai multe cu el... să văd cum gândeşte, cum trăieşte, etc. Nu condamn pe nimeni pentru ceea ce face, ci doar pentru ceea ce reprezintă ca om. Ba dimpotrivă, în anumite vremuri... ce e drept uitate... am făcut destule lucruri fie din curiozitate, fie din nebunia de încerca sau face ceva ce nu am mai făcut. Printre aceste lucruri, bineînţeles că am fost şi escort... Nu mi-e ruşine să recunosc asta şi nu îmi va fi niciodată. Având această experienţă la bord, mi-am spus că nu strică să îl cunosc pe "colegu' ", mai ales că părea un tip drăguţ şi isteţ. M-am întâlnit cu el cu gândul să îl plătesc pentru o noapte. Mi-am dat seama când a deschis portiera maşinii că nu pot face asta, pentru că m-aş simţi prea umilit şi neatrăgător.

Tipul era mai frumos decât mă aşteptam. Are 18 ani, un corp slăbuţ, dar bine conturat, ochi verzi şi un zâmbet care te face să uiţi de probleme. E unul din acei copii pe care viaţa l-a încercat din greu, şi a învăţat să supravieţuiască şi să se adapteze la orice situaţie pentru a-i fi bine. I-am întins o hârtie de 100 de lei pe care nu s-a sfiit să o ia, şi i-am spus că îmi pare rău, dar nu pot plăti pentru sex, dar totuşi îmi dau seama că are nevoie de ei mai mult decât mine, din moment ce e dispus să îşi vândă trupul. Ne-am plimbat, ne-am povestit trecutul, ne-am hotărât să devenim amici... Am început să ne întâlnim din ce în ce mai des... să ne distrăm împreună... I-am cunoscut prietenii, familia... Tipul poate părea unui alt om ieşit din comun de maliţios, lipsit de respect, ieftin, needucat, manelist, etc Dar pe mine nu mă interesau aspectele astea faţă de ceilalţi, îmi plăcea că mă respectă cum se pare că nu respecta pe mulţi şi că mă acceptă în viaţa lui din plăcere. Într-o seară i-am spus că mi-ar părea rău ca peste timp să ştiu că mi-a scăpat din pat un tip aşa fain ca el... şi mi-a spus că "bem... şi vedem ce iese". A ieşit fain... Povestea s-a repetat de câteva ori nu numai la iniţiativa mea... şi începusem să cred că tipul a ieşit din sfera "heterosexualităţii ne-pătate decât de serile în care o făcea cu clienţii pe bani". Cu mine se simţea bine, în largul lui, nu era nevoit să facă ceva ce nu dorea... dar totuşi îşi spunea şi îmi spunea că lui îi plac numai fetele... E adevărat că îi plăceau... cel puţin sexual, pentru că fizic îşi petrecea mai mult timp cu mine decât cu prietena lui... Ceea ce m-a făcut să şi cred că Flavius poate mai mult, poate să treacă peste bariera "sunt hetero". Şi asta, pe lângă faptul că scăpasem de obsesia mea din ziua când l-am cunoscut, că dacă va sta vreodată cu mine, va sta din interes material şi nu din plăcere. Au fost multe motive să cred că nu dorea nici un avantaj material din partea mea. În primul rând că cheltuia cu mine banii de care avea atâta nevoie... şi pe parcursul prieteniei noastre pot să spun că a fost vorba de mai mulţi bani decât câştig eu pe lună. În al doilea rând că mi-a returnat până şi banii de benzină pe care o consumam când ne plimbam... cu toate că ştia că firma la care lucrez îmi decontează consumul de carburant. Apoi... alegea uneori varianta să doarmă cu mine în maşină decât acasă la sora lui...

S-au scurs astfel aproximativ 2 luni, dacă nu mă înşel, în care chiar pot să spun că m-am simţit excelent. Nu trecea o zi fără să ne vedem măcar la o plimbare prin oraş. Încet am început să ţin foarte mult la el. Nici nu îmi puneam problema că el nu se simţea ataşat de mine... Mi-am pus probleme doar când la un moment dat m-a dezamăgit de faţă cu un amic al meu, zdruncinându-mi încrederea. Pe scurt, vrând să crească în ochii acelui amic al meu şi vrând să se răzbune pe faptul că îi povestisem aceluia despre el, i-a îndrugat nişte prostii pe care le aiurisem şi pe care ştia prea bine că nu voi fi niciodată de acord să le văd realizate. M-am hotărât, după o zi de tristeţe cum n-am avut de mult, să încetez orice tangenţă cu el. I-am comunicat acest lucru şi i-am urat fericire în continuare. După 2 săptămâni fără el mă obişnuisem... ignoram mesajele lui că vrea să vorbim, să clarificăm lucrurile, îi ştersesem numerele de telefon şi chiar mă dezgusta gândul că îl voi mai revedea vreodată. Probabil mi-a fost uşor şi pentru că am fost plecat în Constanţa.

Imediat reîntors în Timişoara, am fost curios să îi aud motivaţiile. Şi mi-a spus doar că îi pare rău. A fost mai sincer decât dacă îmi povestea tot felul de teorii şi motivaţii... şi m-am hotărât să ne reluăm petrecerea timpului împreună. Până în ziua în care mi-am dat seama că e rece la "scăpările" mele de alinturi... pupăceli... şi alte chestii care l-ar fi făcut să conştientizeze că suntem mai mult decât prieteni buni. Pentru că de obicei avea o scuză... ba că eram beţi, ba că eram "în somn", ba că... vrea doar să îmi facă mie plăcerea... Acum... nu mai putea să aibe portiţa din spate... Se vedea nevoit să aleagă între un refuz categoric şi acceptarea în totalitate a situaţiei delicate în care ne aflam amândoi... I-am cerut să fie sincer... şi să îmi spună dacă va fi mereu aşa rece... Şi a fost... sincer... atât de sincer pe cât e dispusă mândria lui să fie... Mi-a spus că nu va putea dărui niciodată mai mult şi că îl deranjau micile dulcegării la care îl "supuneam".

Am luat din nou hotărârea să încetez orice tangenţă cu el, pentru că altfel aş deveni penibil... şi mi-aş putea face rău cu mâna mea. Nu e prima dată când mă confrunt cu aceeaşi problemă. Primul meu prieten era la fel... La început am fost şi eu la fel... Dar nu mi-a trebuit mult timp să accept că a fi cu el e plăcut şi că ceea ce îmi place, nu pot considera a fi anormal. Am întreţinut această stare descrisă mai sus cu Adi, primul băiat din viaţa mea, timp de trei ani. Apoi a plecat în Italia... şi după 1 an am început să vorbim iar... şi să mi se destănuie că s-a acceptat 100 %, că ar da timpul înapoi, că dacă ar putea, ar fi iar cu mine... Din păcate pentru trecut, e prea târziu. În afară de atracţia sexuală, ideea de a-l revedea nu îmi mai provoacă nici un sentiment. Mi-e indiferent.

Astfel... această de categorie de băieţi, care simt ce simt şi eu, dar NU VOR să creadă sau să îşi accepte, deşi e cea mai atrăgătoare categorie pentru mine, mă calcă rău pe bătături, pentru că până la urmă mă face să recunosc că singurul vinovat în toată această poveste sunt eu, pentru că sper şi aştept prea mult de la oameni.

7. EMO-ul... nu ştiu dacă e bine să introduc categoria asta în regnul masculin... dar... hai să judecăm pur ipotetico-biologic...

Păcat că nu au coiţe să se taie... de tot. Atâta dramă, atâta suferinţă... PENTRU CE?

8. HETEROSEXUALUL CONVINS

Ăştia care "se prostesc" "la panaramă" şi apoi ies prin parcuri şi fugăresc "jegoşii de gay". Numai în grup, pentru că singuri le e frică. Frică să nu fie tentaţi...

God, is it me or is it just the girls ???

În fiecare zi îmi repet aproape obsedant în minte întrebarea "Şi totuşi, oare sunt nebun eu?"... Fără efect însă. Apoi ajung acasă, mai aflu o ştire, mai un ochi aruncat pe ici pe colo... Şi iar concluzia: sunt misogin.

Să vedem de ce...

1. [youtube]nhxBTKiOTAg[/youtube]

si vine si raspunsul (atat de inteligent pe cat se poate in astfel de situatii):

[youtube]lbc-z3e7LRs[/youtube]

2.

Femeile sunt feline periculoase, de casă ce e drept, dar care din când în când se târăsc pe covor cu partea abdominală inainte si inapoi. În caz că nu au parte de covor, sunt deosebit de irascibile şi uneori violente. În astfel de situaţii se recomandă peria de covoare.

3.

Puternice crize de personalitate se manifestă de asemenea şi în cazul în care animăluţul respectiv nu este dus regulat (da, în mod regulat) la un cabinet de curăţat gheruţele, pentru curăţare, vopsire şi gletuire, ataşându-i-se apoi protecţii metalice gen cârnăţar, ca în imaginea de mai sus.

4.

Unele specii, mai sensibile, trebuiesc duse la plimbare, recomandabil prin mall-uri, o acţiune numită de ele "shopping", care poate dura de la 1 oră până la 12 ore. Se recomandă locurile unde predomină culoarea galben-auriu, argintiu sclipitor sau roşu, cu miros dă şanel sau harmani. Animăluţele în discuţie îşi schimbă imediat coloritul penelor, după mediul ambiant, acest lucru putând fi verificat (în caz că nu observaţi diferenţa) printr-o enumerare succintă a banilor ce v-au mai rămas în portofel. Se ia astfel sorcova-papagal-felină şi se duce la următorul etaj-departament al mall-ului în discuţie, cel pentru haleală. Asfel ajungem la puctul

5.

Cu ce hrănim bestia? Poi... după principiul "Tot ce îmi pică în mână bag în gură", felina mică (oare?) şi rea se descurcă singurică şi în situaţii limită. Mare atenţie însă la faţa de masă, pentru că riscă să fie confundată cu cearceaful (după ospăţ). Se recomandă curăţarea cocinei mesei şi împrospătarea cu paie uscate şi noi. Pentru suc, normal.

6.

Şi dacă nu v-a fost de ajuns contactul cu albia de porci, se poate aranja şi asta dacă ne ghidăm după ce zice fătuca-bazooka asta pe poza ei. Dar mă întreb: are ceva cu poza de a asociat-o cu aşa vorbe grele sau are ceva cu ceva exemplare din specii diferite?

La naiba sora-mea, nu vrei sa te iau de barbat?!?!?

7.

Atenţie mare la spălare: Dacă frecaţi prea mult la bietele animale, le iese culoarea. Dacă nu frecaţi prea bine, va rămâne pătată. Sper că de la machiaj... Recomandabilă este spălarea prin înmuiere repetată , scufundare timp de 3-4 ore, albire cu clor şi uscare la presă. Citiţi eticheta înainte de a introduce boarfa haina la maşina de spălat. Dacă pe ea e un X mare, atenţie la broscuţele ce sar din cadă! Pot provoca bubiţe. Pe cur.

Oak!

8.

Animăluţele de companie au tendinţa, din lipsă de neuroni discernământ, să se învârtă curioasă printre tot felul de fire electrice, aparate electrice, leptocuri, etc, care dau impresia de inteligenţă/bogăţie/putere. NU LĂSAŢI ANIMALUL ÎNTRE PREA MULTE APARATE ELECTRICE. De la suprasarcină s-ar putea ca circuitele şi aşa foarte şubrede să cedeze şi să ia foc. Nu aţi vrea să vedeţi un aşa bibelou arzând în flăcări.

(Fată eşti nebuna fatăăăă??? Tu vrei să zică ăştia că eşi Dexter şi să te futre în Ţara Dorcilor, fatăăă???)

9.

Puteţi alege una dintre variantele de igienă dentară. Având în vedere că biluţe speciale de absorbit mirosuri pentru această rasă încă nu s-au inventat, puteţi alege între "always" şi telefonul cu vibraţie.

10.

Şi finaly: Cireaşa de pe tort. Sau cârnatul de pe bidon.

NO COMMENT (doar o dedicaţie: pentru toţi bi, aşa să vă dea Dzeu!) :)

* mai sunt şi specimene albinoase, foarte rar întâlnite, care fac excepţie de la reguli :)

**voi reveni cu partea a doua, dedicată tot femeilor, dar de sex opus, şi a treia, dedicată cocalarilor, pe care toţi îi iubim şi îi ocrotim.

Pomul de Craciun si SMS-ul nostru cel de toate contactele..

E un obicei deja ca în preajma sărbătorilor, mai cu seamă a Crăciunului, să aruncăm privirile gândului şi în altă parte decât ni le aruncăm aproape în mod automat în restul anului. Este un obicei ca în seara de Crăciun să stai cu familia, să te simţi mai bun, să... aproape că eşti obligat "de împrejurări" să cauţi liniştea şi pacea ...

Acea linişte şi pace sintetică, impusă prin peisajul alb ce se întrezăreşte pe ferăstruica din odaia mică, plină de dogoarea ce răzbeşte din soba bunicii, impusă de modul de viaţă şi moralitatea familiei adunate cu mic cu mare în Ajun în jurul mesei, impusă de filmele-utopii cu care ne-am obişnuit an de an în această perioadă, imported, a la New York.

Şi nu bag mâna în foc că nu e frumos. Este. Oamenii sunt mai zâmbitori acum, mai deschişi sufleteşte, mai împăcaţi cu ei şi cu cei din jur. Dar efectul acesta frumos dispare la fel de repede precum apare, odată cu terminarea sărbătorilor de iarnă. Fiecare îşi reia apoi firul robotizat al vieţii. Îşi aduce aminte de datorii, de necesitatea muncii, de copilul din pătuţ care va plânge dacă nu va avea Pampers curat, de prietenul care l-a înşelat şi minţit acum un an, de şeful cretin care, deşi e mai slab pregătit decât angajaţii săi, este dictator, nerespectuos, îşi aduce aminte de subalternii pe care i-a ocrotit în faţa şefilor, dar care mai apoi l-au înjunghiat din sete de afirmare. Feeria aceea frenetica, zumzetul acela scăldat în clinchete de clopoţei amuţeşte iar în faţa banalului cotidian, în faţa grijillor şi nevoilor. Şi-atunci mă-ntreb: ne-am prefăcut că e sărbătoare? ne-am prefăcut că suntem mai buni? ne-am prefăcut că lumea e fericită şi inimile albe?

Am ieşit azi prin oraş. Alb. Frumos. Linişte. Puţini oameni pe stradă. Miros curat de zăpadă. Frig. Era exact ce îmi lipsea ca să mă liniştesc. Pentru că celelalte lucruri le poţi face şi în tot restul anului. Te poţi întâlni cu familia, te poţi împăca cu prietenii, cu iubita/iubitul, cu ... tine... mereu. Dar nu poţi mirosi albul ăsta curat.

Haideţi să nu ne mai prefacem că suntem calzi. Haideţi doar să ieşim din casă, din griji, din nevoi... şi să mirosim frigul şi albul de afară. Asta e adevărata linişte. Asta e adevărata căldură a sărbătorilor. De aici derivă toate. Fără exagerări şi fără sentimentalisme mincinoase.

Mă uit în telefon în noaptea de Anul Nou şi văd 32 de mesaje noi. Prieteni, familie, colegi, şefi, cunoştinţe, foşti iubiţi, etc... Aproape toate sunt adresate la persoana a doua plural, sau poate expeditorul este exagerat de politicos: "Să aveţi....", "Să vă fie viaţa...." , "noul an ce vă aşteaptă..." , etc. Damn ! Nu sunt mai multe persoane, nu sunt în vârstă şi nici nu am pretenţii de a mi se vorbi exagerat de politicos... Până şi mama mea dragă, care acu ceva timp ştia doar că pe butonul verde se răspunde la telefon, a învăţat că un mesaj se poate trimite la mai multe persoane odată şi astfel poţi face economie de timp. Nu am răspuns decât la unul. Un mesaj scurt, simplu, care spunea un sincer "La mulţi ani, micule!". Era de la un om plecat departe, un om care de obicei nu se sinchiseşte nici măcar să se gândească la altcineva decât la el, cu atât mai puţin să adreseze cuvinte de alint. Am ştiut că dacă acel om a putut pune mâna pe telefon să-mi scrie un mesaj, înseamnă că omul respectiv într-adevăr îmi simte lipsa. Şi nu pentru că sunt sărbătorile. Asta e doar o scuză ca să îmi scrie.

Mă întreb ce poate gândi un om când scrie un mesaj de "La mulţi ani!" adresat tuturor contactelor din agenda telefonului. Oare se gândeşte că e o datorie morală să scrii un mesaj "de gloată" cu ocazia sărbătorilor? Oare se gândeşte că mesajul pe care tocmai l-a primit e "mai original" decât cel pe care l-ar fi putut scrie el cu sinceritate? Oare e prea costisitor un apel de un minut în care să spui celor dragi că îi iubeşti şi le doreşti numai bine? Oare dacă nu dăm un mesaj sau apel de sărbători, înseamnă sau se poate crede că nu ne pasă de ceilalţi?

Când a ajuns lumea atât de automatizată în sentimente? Când s-a pierdut valoarea gândului şi telepatia? Când am început să ne batem stând la coadă în piaţă ca să cumpărăm un brad pentru a avea o atmosferă frumoasă în casă de sărbători? Când s-a inventat sms-ul template de sărbători? De când dracului e mai important să suni părinţii de sărbători să le spui că îi iubeşti decât să îi întrebi de viaţă o dată la o lună în tot restul anului? Mi-e silă de robotismele mele şi ale omenirii...

În aceeşi ordine de idei putem vorbi despre extraordinarele automatizări din industria "uşoară" de "interrelaţionări" amoroase, sau despre cele din fabrica de bani a vieţii fiecăruia... Dar acum chiar nu am chef să vorbesc despre astea. Mi-ajunge "atmosfera de sărbători".

Merg afară să mai trag în piept un aer rece. Aşa mă mai liniştesc.

Aşa. Gata, mi-a amorţit neuronul... de frig... Frateee! sunt drogat!!!... trag pe nas aerul rece până devin aproape inconştient de atmosfera de sărbători. Şi nici pom nu mi-am luat. Promit să merg la dezintoxicare... imediat după...

Retete: ciorba de potroace

Şi dacă tot vorbim de Votarea de la Cluj… eu vreau să vorbesc şi despre altceva.

Despre gaura neagră. Na !

Observator. Antena 1. Joi. Ora 23:10. Quiz: “ce ai vrea să faci dacă ai şti cu siguranţă că vine sfârşitul lumii prin experimentul nuclear din Elveţia?”

Unu: “eu vreau să merg în Hawai”; una: “eu vreau să plec în afară cu părinţii”; altu: “eu vreau să fac sex”; alta: eu mă rog la D-zeu pentru sufleţelu’ meu”; altu: “eu vreau să mă căsătoresc” (n.r.: “ZBANG ZDRANG ZBARAZDRANG BING BONG…. BLING!”). Uite Dom’le că la asta nu m-am gândit. Să mă însor pe ultima sută… de metri… sau de neutroni… Vă daţi seama ce fericit aş fi? Să găsesc o aleasă diseară la Disco şi să îi spun după ce îi dau o bretea jos, subtil, că vreau să mor cu ea de gât… neaaaahhh

Mai bine mă duc frumuşel la prietenul meu şi îi spun că trebuie să dăm musai o fugă în Olanda să ne luăm. Că rochia de mireasă e prea scumpă. Şi să ne fie naşă Elton John.

Oare cum e mai bine? Să ne prindă sfârşitul în noaptea nunţii sau în luna de miere? Să îmi cumpăr frac? să înghit eu cireaşa de pe tort în ultima clipă? sau să o împărţim în două? Şi sâmburele? Unde să fie sâmburele? Dar sâmburele de adevăr?

Să se fi gândit oare tipul de la Observator şi la sâmbure? hmmm greu de crezut. Oare la ce s-a gândit? Ce e mai important? Să te prindă sfârşitul cu actele de la starea civilă numai? Sau să programezi la timp şi Cununia la Biserică? Sau şă fie îndeplinită şi destrăbălarea din noaptea nunţii? Dar la noi în Dobrogea există obiceiul ca după nuntă să se facă o masă la care se serveşte de către meseni, rămaşi întregi şi cât de cât treji, o ciorbă de potroace. Eu vreau să prind şi ciorba. E delicioasă. Se poate? Alooo alooo , domnii cu experimentu’ cu neutronii-protonii-neuronii-whatever puteţi întârzia puţin să prind şi ciorba ???

Dacă stau bine să mă gândesc căsătoria implică 3 din nebuniile lumii. Cel puţin. Statul, Biserica, Tradiţia-familia. Statul face bani din căsătorii. Bani, şantaj material şi control. Biserica - bani, “stabilitate” morală la nivel de grup, şantaj emoţional şi control. Familia e creaţie a statului şi a Bisericii. Modalitate de şantaj şi control. Şantaj: contribuţii la stat, credite la bancă facilitate, impozite, moştenire, divorţ, instanţe de “judecată”, testamente. Control: evidenţa populaţiei, controlul natalităţii, controlul copiilor, educaţie, îndrumare “spirituală”, psihoterapie, terapie de grup. Şi cei doi iubiţei cu ce se aleg? Cu satisfacţia că au împlinit Tradiţia? Creează atât de multă stare de fericire încât acesta ar fi ultimul şi cel mai important lucru de făcut înaintea sfârşitului lumii? patetic.

Cât de mulţi tineri care se căsătoresc se gândesc că iubirea lor nu trebuie pecetluită, nu trebuie îngrădită sau dirijată de nimeni şi nimic? Că iubirea lor nu are nimic de a face cu legile statului, că nimeni nu trebuie să le spună cum, cât, unde şi când să se iubească. Sau… ce e iubirea. Câţi tineri se gândesc care este de fapt scopul lor în legătură cu persoana iubită? Căsătoria, iubirea, distracţia? Există vreun scop când iubeşti? Există vreun punct culminant, după care graficul indică o descreştere? Chemaţi un expert vă rog. Un expert în iubire. Vreau să ştiu dacă am făcut o investiţie bună sau voi da faliment. Alooo alloooo , domnu’ expert !!! Dar totuşi ciorba de potroace e bună. Cred că e singurul lucru bun de la o nuntă.

De ce este toată lumea atât de plină de frenezie când vine vorba de căsătorie? De ce plâng femeile când sunt cerute în căsătorie? asta este dovada iubirii? cererea?

Acu serios: dacă e adevărat cu big-bangu’ final? ce aş face?

Poi mi-aş dori un lucru mic şi neînsemnat: o baghetă. De vrăjitoare. Aia cu care controlezi timpul. Mai întâi m-aş întoarce în timp şi aş repara toate greşelile făcute. oamenilor. aş iubi pe cine nu am iubit şi o merita. apoi aş viziona toată istoria omenirii. pe ecrane simultane. apoi mi-aş însuşi toată cultura lumii, aş citi toate bibliotecile, aş vizionale toate filmele bune, aş savura toate bunătăţile lumii, aş vedea toate frumuseţile lumii. Toate astea. Şi nu singur. Cred că e cel mai mare blestem să fii fericit singur. Apoi m-aş întoarce. Mi-aş savura ciorba de potroace…

Voi?

P.S. Ciorbă de potroace: (aviz amatorilor)

Ingrediente:
500 g carne cu oase de curcan, gaina, rata sau gisca, 200 g zarzavat (morcov, patrunjel, telina), o ceapa mijlocie, olingura de orez, 1/2 l zeama de varza, ungalbenus, 100 ml smantana sau iaurt, sare, leustean.

Mod de preparare:
Carnea taiata bucati se pune la fiert in 3 l apa rece cu un virf de lingurita de sare. Cind clocoteste , se adauga zarzavatul ras prin razatoare cu gauri mari, sau taiat in forma de chibrit, si ceapa taiata marunt. Cind toate sint aproape fierte, se pune orezul, amestecind bine ca sa nu se lipeasca de fundul oalei; se fierbe 20 minute. Ciorba se acreste cu zeama de varza sau, in lipsa, cu bors, cu zeama sau sare de lamiie, sau cu otet. Se fierbe cu zeama de varza sau cu borsul citeva minute. Cu zeama de lamie se acreste numai dupa ce s-a luat de pe foc, ca sa nu se distruga vitaminele. Se drege pentru aroma, se adauga leustean verde sau uscat.
P.P.S. Cine se mai însoară-mărită? Mi-e o poftă groaznică de ciorbă…

Sigla de Renault...

Pentru că am promis cuiva (pentru care nu pot rămâne indiferent) că voi aborda subiectul despre forma siglelor de la Renault, am să încerc să fac o scurtă sinteză a tot ceea ce îmi trece prin cămăruţa nu prea aglomerată de neuroni aflată în creştet, despre acest subiect.

Nu ştiu de ce, dar de când mă ştiu am simţit o mică aversiune faţă de reprezentantele Renault. Da, recunosc, aproape inconştient, respingeam orice contact mai intim cu ele, orice invitaţie în tufele din spatele blocului, pentru că am crescut într-o familie cu PREA mult bun simţ şi mersul cu fetele în spatele blocului era unul dintre subiectele tabu la masa rotundă. Nu am ştiut ce înseamnă Renault până târzior tare, moment în care am rămas uimit şi am scuturat de câteva ori din cap a nedumerire. Nu ştiam nici măcar cum se scrie. Ştiam numai cum se aude… şi stiam în sinea mea că nu îmi va plăcea niciodată, decât poate pentru a mă lăuda cu “maşina” mea cea nouă.

De ce nu îmi plac Renault-urile? Mi-am pus întrebarea asta de n ori. Mi-am dat o mie de răspunsuri, şi nici unul nu e pe deplin satisfăcător.

Mi-am adoptat o idee rasistă prin care spun că ele, Renault-urile nu sunt bune decât de f… şi de prăsilă. Asta ar fi varianta instinctivă şi barbară a expunerii a ceea ce simt cu privire la această marcă. Dar mai sunt şi excepţii… care, normal, întăresc regula. De-a lungul scurtei mele vieţuiri, am întâlnit foarte puţine femei care să mă impresioneze. Prin inteligenţă, caracter, personalitate, hotărâre, etc… Şi cele care m-au impresionat… erau aproape bărbaţi.

Sunt convins că femeia, ca imagine, a avut de suferit de la începutul timpului până azi. Probabil că bărbaţii, ca fiind majoritari în ţinerea frâielor lumii de la începuturile ei, au subjugat femeia într-atât încât chiar şi astăzi o egalitate perfectă între sexe este aproape imposibil de conceput, cel puţin pentru bărbaţi. Nu vorbesc ca specialist, e pur şi simplu părerea mea. Cred că într-atât a fost femeia de oropsită cu jugul naşterii, încât rolul ei primordial în lume, în accepţiunea bărbaţilor este acela de a procrea şi a creşte plozi. Nimic altceva. Femeile nu au voie să gândească, să conducă lumea, să creeze altceva decât copii, nu au voie să iasă seara din casă, pentru că trebuie să aibă grijă de copii, trebuie să gătească, într-un cuvânt, au datoria de a asigura perpetuarea speciei fără drept la replică. Aaa nuuuu , nu le iau apărarea. Doar desfăşor câteva realităţi din “Tora”. Dimpotrivă, şi eu le condamn. Ştiţi de ce? Pentru că se complac în situaţia lor. Se lasă subjugate de cireada de tauri. Sunt într-atât de supuse încât au început chiar să creadă ce spun bărbaţii. Să creadă că ele mai mult de atât nu sunt în stare. Au început să creadă că sunt, şi - ce e şi mai grav - chiar să fie proaste. DA. PROASTE. Sunt atâtea femei proaste în lumea asta încât am început să cred că e ceva genetic. Doamne fereşte, nu am spus că bărbaţii sunt prea deştepţi faţă de ele, dar cel puţin le domină. Şi nu e vorba de dominare fizică.

Vorbele “din bătrâni” … cum că “bărbatul are voie să umble cu alte femei, dar femeia trebuie să ţină de casă, altfel riscă să fie renegată de societate… sau “femeia îşi are locul la oală, nu la şcoală”… vorbele astea au pătruns adânc în conştiinţa colectivă, astfel încât orice abatere de la aceste concepţii apare ca o anormalitate.

Personal, nu ştiu ce am cu Renault-ul. Dar e clar că mă enervează mai repede decât cealaltă rasă. Poate nu am destulă răbdare. Poate am nevoie de oarecare dominare şi dependenţă şi nu o găsesc la ele. Poate mi-e frică de delicateţea lor. Poate nu am răbdare să ud florile. Poate e o cale prea simplă. Poate nu îmi place normalitatea. Poate am în sânge vreun microb care mă face imun la farmecul feminin. Poate mi-a furat vreuna în copilărie vreuna din rochiţele pentru păpuşi pe care le “cream” din ciorapii lui frate-miu. Nu ştiu de ce.

Cert e că în prezenţa unei femei nu am simţit niciodată interesul pe care îl manifest faţă de un băiat. Experienţele sexuale nu au fost niciodată “WOW”. Şi niciodată nu am putut fi EU.

Cu un băiat pot fi şi cel mai bun prieten, şi amant şi coleg şi… Cu o femeie nu poţi fi toate deodată. Dacă ai o iubită, trebuie să ieşi în oraş cu băieţii… sau să stai la muncă peste program, ca să poţi fuma fără să îţi facă capul baniţă acasă pentru că arzi banii familiei… dacă umbli de mână cu ea pe stradă, o să ai 3 ore de discuţii nocturne din cauză că te-ai uitat insistent la chelneriţa de la terasa din centru… etc etc etc

Familia a devenit o adevărată tradiţie la modă. dacă nu te însori nu eşti normal. Femeia a început să se muleze după preferinţele familiei în ceea ce priveşte gusturile la băieţi… şi invers… Chit că peste 2 ani îţi dai seama că nu suporţi să stai lângă “aleasă”. trebuie să te însori, că aşa cere datoria socială… aşa cere familia… şi până şi tu începi să crezi că însurătoarea e o datorie, o necesitate. Nu dom’le, nu e bine pentru mine.

Asta am eu cu Renault-urile.

Va urma…

Iulian

zbye