Pomul de Craciun si SMS-ul nostru cel de toate contactele..

E un obicei deja ca în preajma sărbătorilor, mai cu seamă a Crăciunului, să aruncăm privirile gândului şi în altă parte decât ni le aruncăm aproape în mod automat în restul anului. Este un obicei ca în seara de Crăciun să stai cu familia, să te simţi mai bun, să... aproape că eşti obligat "de împrejurări" să cauţi liniştea şi pacea ...

Acea linişte şi pace sintetică, impusă prin peisajul alb ce se întrezăreşte pe ferăstruica din odaia mică, plină de dogoarea ce răzbeşte din soba bunicii, impusă de modul de viaţă şi moralitatea familiei adunate cu mic cu mare în Ajun în jurul mesei, impusă de filmele-utopii cu care ne-am obişnuit an de an în această perioadă, imported, a la New York.

Şi nu bag mâna în foc că nu e frumos. Este. Oamenii sunt mai zâmbitori acum, mai deschişi sufleteşte, mai împăcaţi cu ei şi cu cei din jur. Dar efectul acesta frumos dispare la fel de repede precum apare, odată cu terminarea sărbătorilor de iarnă. Fiecare îşi reia apoi firul robotizat al vieţii. Îşi aduce aminte de datorii, de necesitatea muncii, de copilul din pătuţ care va plânge dacă nu va avea Pampers curat, de prietenul care l-a înşelat şi minţit acum un an, de şeful cretin care, deşi e mai slab pregătit decât angajaţii săi, este dictator, nerespectuos, îşi aduce aminte de subalternii pe care i-a ocrotit în faţa şefilor, dar care mai apoi l-au înjunghiat din sete de afirmare. Feeria aceea frenetica, zumzetul acela scăldat în clinchete de clopoţei amuţeşte iar în faţa banalului cotidian, în faţa grijillor şi nevoilor. Şi-atunci mă-ntreb: ne-am prefăcut că e sărbătoare? ne-am prefăcut că suntem mai buni? ne-am prefăcut că lumea e fericită şi inimile albe?

Am ieşit azi prin oraş. Alb. Frumos. Linişte. Puţini oameni pe stradă. Miros curat de zăpadă. Frig. Era exact ce îmi lipsea ca să mă liniştesc. Pentru că celelalte lucruri le poţi face şi în tot restul anului. Te poţi întâlni cu familia, te poţi împăca cu prietenii, cu iubita/iubitul, cu ... tine... mereu. Dar nu poţi mirosi albul ăsta curat.

Haideţi să nu ne mai prefacem că suntem calzi. Haideţi doar să ieşim din casă, din griji, din nevoi... şi să mirosim frigul şi albul de afară. Asta e adevărata linişte. Asta e adevărata căldură a sărbătorilor. De aici derivă toate. Fără exagerări şi fără sentimentalisme mincinoase.

Mă uit în telefon în noaptea de Anul Nou şi văd 32 de mesaje noi. Prieteni, familie, colegi, şefi, cunoştinţe, foşti iubiţi, etc... Aproape toate sunt adresate la persoana a doua plural, sau poate expeditorul este exagerat de politicos: "Să aveţi....", "Să vă fie viaţa...." , "noul an ce vă aşteaptă..." , etc. Damn ! Nu sunt mai multe persoane, nu sunt în vârstă şi nici nu am pretenţii de a mi se vorbi exagerat de politicos... Până şi mama mea dragă, care acu ceva timp ştia doar că pe butonul verde se răspunde la telefon, a învăţat că un mesaj se poate trimite la mai multe persoane odată şi astfel poţi face economie de timp. Nu am răspuns decât la unul. Un mesaj scurt, simplu, care spunea un sincer "La mulţi ani, micule!". Era de la un om plecat departe, un om care de obicei nu se sinchiseşte nici măcar să se gândească la altcineva decât la el, cu atât mai puţin să adreseze cuvinte de alint. Am ştiut că dacă acel om a putut pune mâna pe telefon să-mi scrie un mesaj, înseamnă că omul respectiv într-adevăr îmi simte lipsa. Şi nu pentru că sunt sărbătorile. Asta e doar o scuză ca să îmi scrie.

Mă întreb ce poate gândi un om când scrie un mesaj de "La mulţi ani!" adresat tuturor contactelor din agenda telefonului. Oare se gândeşte că e o datorie morală să scrii un mesaj "de gloată" cu ocazia sărbătorilor? Oare se gândeşte că mesajul pe care tocmai l-a primit e "mai original" decât cel pe care l-ar fi putut scrie el cu sinceritate? Oare e prea costisitor un apel de un minut în care să spui celor dragi că îi iubeşti şi le doreşti numai bine? Oare dacă nu dăm un mesaj sau apel de sărbători, înseamnă sau se poate crede că nu ne pasă de ceilalţi?

Când a ajuns lumea atât de automatizată în sentimente? Când s-a pierdut valoarea gândului şi telepatia? Când am început să ne batem stând la coadă în piaţă ca să cumpărăm un brad pentru a avea o atmosferă frumoasă în casă de sărbători? Când s-a inventat sms-ul template de sărbători? De când dracului e mai important să suni părinţii de sărbători să le spui că îi iubeşti decât să îi întrebi de viaţă o dată la o lună în tot restul anului? Mi-e silă de robotismele mele şi ale omenirii...

În aceeşi ordine de idei putem vorbi despre extraordinarele automatizări din industria "uşoară" de "interrelaţionări" amoroase, sau despre cele din fabrica de bani a vieţii fiecăruia... Dar acum chiar nu am chef să vorbesc despre astea. Mi-ajunge "atmosfera de sărbători".

Merg afară să mai trag în piept un aer rece. Aşa mă mai liniştesc.

Aşa. Gata, mi-a amorţit neuronul... de frig... Frateee! sunt drogat!!!... trag pe nas aerul rece până devin aproape inconştient de atmosfera de sărbători. Şi nici pom nu mi-am luat. Promit să merg la dezintoxicare... imediat după...

Un alt fel de Rai

Ploaia stearpă se abate către pământul rece. Rece acum, după ce am văzut cerul . un alt cer, un alt fel de Rai. Proiectez încet în minte pelicula roasă nu de vreme, ci de ciudă. De ciudă că Raiul meu este mereu departe. Raiul meu fuge mereu de mine, mă lasă să alerg, să mă chinui să îl ating, să am senzaţia că îl ţin strâns în palme, ca mai apoi să se de topească precum o meduză translucidă în soare şi să alunece printre degetele învineţite de atâta strânsoare, de atâta disperare.
Mă aplec şi sărut pământul rece. Pentru că e mai rece decât Raiul meu. E mai rece dacă te înrădăcinezi şi îl laşi să te prindă, să te împiedice în a-ţi continua fuga spre Rai. Îl sărut pentru că nu mă opreşte. Şi că mă lasă să văd cât de cald e Raiul meu.

Am văzut un alt Rai. Un suflet s-a oprit şi el din fuga lui şi mi-a arătat poze din Raiul lui. Poze, pentru că vorbele lui nu ajung la urechile mele. Nici nu cred că ar fi putut, cuvintele lui, să aibă aceeaşi putere ca şi imginile pe care mi le-a cioplit adânc în minte. Nici nu ştiu dacă toate cuvintele din lume au puterea zâmbetului şi curăţiei lui ce le-am văzut prin mica fereastră ce mi-a deschis. Raiul lui mă ademeneşte. Pentru că seamănă prea mult cu Raiul meu. Conexiunea dintre cele două e atât de puternică încât mă arde gâtlejul când încep să vorbesc despre asta. Mă dor ochii dacă îi închid să îmi imaginez ceva. Mă dor toate fibrele corpului dacă mă gândesc la el. La Raiul lui... La celălalt Rai...

*Rai - punctul imaginar spre care aspira toate inflacararile sufletului la un moment dat in viata.
*Pamantul - cerebralul, intelectul, constientul...
*El - un alt "eu" savurat in ochiii linistiti ai "eu"-lui constient.
*Cuvintele, imaginile - puterea de impacare cu sine, impacarea cu orice "eu" ivit din negura vietii
*Cel din imagini nu e un "el", ci un alt "eu". Descoperit prin el.

Monuments of Timisoara... (1)

Am ales câteva din multele obiective turistice din Timişoara pentru a le expune călătorilor. Mi-a fost greu să mă hotărăsc asupra subiectelor prezentate, astfel luând hotărârea de a reveni cu articole pe această temă.
Piaţa Unirii oferă trecătorilor desfătări vizuale arhitectonice de calitate. Îţi răpeşte privirea pentru început monumentul din centrul pieţei, apoi rând pe rând, terasele de pe marginea pătratului de clădiri într-un stil arhitectonic des întâlnit, barocul. Valoarea inestimabilă a clădirilor în stil baroc se exprimă prin mulţimea de turişti adunaţi să admire aceste frumuseţi sculpturale.Păşind uşor spre Piaţa Operei, străbaţi peisaje culturale unice prin vechime, calitate, dar şi un aer de nou, de inovaţie. Astfel, pătrunzând pe strada pietonală "Alba Iulia", ai plăcerea de a privi o îmbinare aproape perfectă de antic şi nou. Renovări pline de prospeţime şi vitalitate pe structuri vechi, din vremuri memorabile.
Totul plin de verdeaţă, sau alb, pur, cu mici, foarte mici, inconveniente de ordin abstract, ce pot fi ignorate spre o mai bună contemplare a structurilor puternice de rezistenţă.

Splendoarea în marea ei diversitate se desluşeşte abia ajunşi în Piaţa Operei, loc cu încărcate semnificaţii istorice, culturale şi artistice. Verdeaţa, puterea vieţii, iese la iveală la orice întoarcere a privirii, indiferent de punctul de reper.
Pe marginea pieţei pline de flori şi verdeaţa, magazinele te îmbie să le iei cu asalt, pentru a rămâne cu ceva amintiri din acest colţ de Paradis.

Cu greu îţi potoleşti pornirile şi îţî continui drumul străbătând Piaţa în lung, către frumoasa Catedrală şi Parcul Central. De la distanţă, catedrala se impune ca un loc de odihnă şi protecţie spirituală. Scările parcă te îmbie să le urci, pentru a-ţi afla odihna în sânul divinităţii.
Atât parcul central, aflat lângă Catedrală, cât şi celelalte parcuri, oferă desfătare ochilor şi linişte sufletului şi minţii încărcate de stres şi apăsare ideologică. Liniştea oferită de verdele primăvăratec şi de trunchiurile tinere de arbori se îmbină cu ciripitul păsăricilor, devenite uneori supărătoare... Respiri adânc şi îţi imaginezi că eşti o păsărică cântătoare (da, e cacofonie) şi că îşi odihneşti aripioarele obosite pe o ramură de vlăstar.
Punctul culminant al călătoriei constă în evadarea în natură, desfrânarea imaginaţiei în faţa uimitoarelor minuni ale naturii. Îţi potoleşti setea cu apa vie ce izvorăşte din una din adăpătorile parcului şi încerci să menţii senzatia de crud a naturii în jurul papilelor gustative. Înghiţi uşor gura de sănătate naturală şi treci imaginativ prin caleidoscopul înregistrat.
Iată deci primele mele recomandări în bucuria de a trăi, de a savura necontenit din frumuseţile oferite nonşalant de metropola Timişoarei.
Voi reveni cu descrieri asupra tuturor obiectivelor turistice întâlnite în cale, pentru a mă asigura că turistul venit aici nu va scăpa nici o ocazie în a se minuna.

Bran - februarie 2008

Joi m-am trezit brusc, ca niciodată... Un vis ciudat... intuneric, linii melodice din Madame Butterfly cu tot cu hara kiri si acorduri ciudate din Corul Vanatorilor. Or fi innebunit Puccini şi von Weber sau doar madamele si vanatorii de s-au amestecat asa?

Planul de excursie fusese schiţat de vreo săptămână, dar refuzasem să mă gândesc insistent la el de frica de a nu se strica din cine stie ce motive oropsite de soartă. Până să facem bagajele şi să plecăm spre Bucureşti încă nu stiam exact componenţa grupului pentru că madame Ligia, draga noastră (acum mai puţin dragă, sic sic), ne-a ţinut în sah pană în ultimele zile, ca mai apoi să ne facă pozna şi să ne lase, pe şleau, cu curu'-n baltă. Sau mai bine zis mocirlă, că pe acolo pe la Bran mai mult mocirlă găseai. Probabil sărăcuţa a crezut în mod sigur nu se va odihni, aşa cum ar fi vrut, ci mai tare s-ar fi obosit cu şi pe sticlele de vin, whisky, bere, etc etc cu noi... Ai avut dreptate, dragă ! Ioc odihnă, ioc leneveală.

Aşa că am plecat, aşa cum hotărâsem de la inceput, spre Bucureşti, cu gând să rămânem "la capitala" ca să importăm ceva fiţe de prin cluburi cu gagicile (Mim şi Anca). "Fatăăăăă, voi sigur sunteţi fete, fatăăăă? că am uitat să mă asigur". Drumul parcă a fost un fel de "noaptea cinefililor". Văzut fete - în sfârşit, strâns tare tare în braţe, glume, pupici, desigur - pe obrăjior, ieşit niţel prin Frankye, unde un fel de pitic... mai mare însă... dansa în oglindă ca şi cel din Twin Peaks (sau cum draq se scrie) şi atât. Dacă ştiam ce liniştit e la capitală joia, mai stăteam cu fetele la un wisky şi nu le lăsam să se "hodinească". Norocul lor...

A doua zi ... Plazza, văzut câteva păpuşi de calitate, plăcut, reţinut, niţel shopping, ca să nu murim de inimioară (la vârsta noastră respectabilă de bunicuţe, nu ne permitem să ne placă ceva şi să murim apoi de ciudă că nu am luat...), bagaje, mai ales PLACA, râsete... şi gata: la drum. Şi iar râsete...

Subiectul zilei:

mai ales partea a 2a, cu divele... Ilustrare geniala a intelepciunii romanesti

Am ajuns, după câteva ture dus-întors prin Bran... Stupoare: vila la care făcusem rezervarea era peste aşteptările mele. Curat, gazde ospitaliere, paturi mari (îndeajuns de mari ca să nu se supere nimeni), puţină zăpadă, atâta cât să nu spunem că nu a fost deloc ... Super!

Mima, presărată cu râsete, aburi de vin (sau ce-o fi fost), câteva "mă dau bătut" total neplacute orgoliului "aristocratic" şi în sfârşit nani.

A doua zi pornim cu gând să mergem la pârtie să vedem dacă se poate schia. Un drum cu hârtoape, lung, în sfârşit vedem nişte holtei munteni ce tăiau bilete la intrarea în parcare. Zic: Iote, dom'le, or vrea să amortizeze cheltuiala făcută pentru amenajarea pistei accidentate pentru ATVuri şi noi am crezut că e şoseaua ce duce la pârtie. Mi-am zis că o fi ceva mai pentru VIP-uri şi acolo trebe să se ajungă numai cu helicopteru'. Păcat de înjurăturile (în gând, desigur) ale lui Mim. Lâsăm pârtia pe mai târziu şi pornim spre căluţi.

Undeva pe drumul spre Pârâul Rece, se coteşte stânga, pe un drum nasol, spre un Ranch al unei familii autohtone. Câini ciobăneşti, cai frumoşi, sănătoşi, de munte, lemne multe, utilaje pentru cine ştie ce treburi, munţi în depărtare.... de vis (vise lumeşti, nicidecum regeşti*regineşti). Îmi făcusem iluzii că dau peste un armăsar, un mustang, neîncercat de nimeni, şi mă voi chinui cu el ca la rodeo. Nu a fost nicidecum aşa, a fost o iapă neastâmpărată, dar blândă, pe nume Perla (da, era şi neagră... dar vie ca noi... ce sa fac dacă îmi plac "lucrurile" vii?) care m-a făcut să mă gândesc că e mai bine să ai măcar puţină experienţă înainte să te arunci cu capul înainte în a îmblânzi vreun armăsar. :) A fost frumos... o experienţă unică de comunicare şi contopire cu un animal asa de frumos, mândru, în acelaşi timp hotărât, demn şi blajin.

Apoi am tulit-o pe pârtia de sky, Anca şi Mim s-au cocoţat într-o cafenea din apropiere, eu şi Gridu ne-am cocoţat în vârful pârtiei, eu apoi la vale el... nimic. Eu am observasem câţiva băjeţi cu picioarele şi fesele formate frumos ca după îndelungi sesiuni de schi şi am pornit astfel în urmărirea lor pe pârtie, poate, poate mai fur şi eu ceva din arta meseriei... Gridu bănuiesc că rămăsese să admire conotaţiile poetice ale peisajului mirific ce se vedea din vârful muntelui pentru că la un moment dat, rămas probabil mut (şi desculţ de schiuri), a început să coboare pârtia pe clăpari... O nouă urcare... Alt elev... Alex, mai curajos, prinde viteză, înţepenit pe schiuri, cu ţinta directă: unul din stâlpii teleschiului. Am văzut lumini (stele) albastre-roşii (probabil de la girofaruri de salvare ce ar fi urmat), am ţipat, s-a aruncat de pe maleeficele beţe, a strâns un sfert din zăpada de pe partie pe sub pantaloni (probabil să ducă şi acasă), într-un final se ridică. Pfiu. Cobor şi eu voios că nu s-a întâmplat nimic grav, mai căzând, mai pe schiuri... Plecăm când începe chiciura... Categoric mâine urma să nu mai putem schia. Singura parere de rău: nu am avut aparatul cu bliţ-bliţ-uri la noi.

La cabană... ne dăm jos cu greu din maşină, aruncăm o coadă de ochi în jur... bem un păhărel şi ne punem pe un grătărel ... jar din soba de la subsol, grătarul afară în psudo-ninsoare... un wisky whisky mic de la amabilii colegi de cabană care au fost probabil luaţi de năsuc de mirosul de carnea sfârâind pe jar şi aduşi lângă noi.

Nu a ieşit aşa de bine cum trebuia, jur, NEINTENŢONAT, probabil din cauză că m-am grăbit să arunc pulpele de pui pe grătar când jarul era foarte puternic. Dar a fost bunicel şi îndeajuns să sature toate guriţele flămânde. Ne-am simţit puţin ca la Big Brother, dar a fost fain şi am decis să mergem frumos şi să stingem grătarul cu tot ce se putea bea, în clubul La Feri. Am avertizat fetele, pe toate, că e posibil ca să nu le placă acolo, datorită înfăţişării... dar ştiam că odată ajunşi acolo, toată lumea va fi fermecată de atmosfera fără fiţe, caldă şi relaxantă (pentru urechile odihnite). Ne pregatim:

Lume pestriţă, şi bună şi rea, dive sau pseudo-dive, băutură (adusă din afară... că la aia chiar facem fiţe), golani, fete, paiete, microfoane, priviri deşuchiate, o NEBUNIE. Nu m-am putut bucura prea mult de atmosferă pentru că am ieşit afară să ţin o lecţie de psihologie şi sociologie unui copil drag mie, lucru ce m-a reşinut mai mult decât ar fi fost normal. Fetele noastre adevărate erau epuizate, aşa că am hotărât să ne retragem, noi, băbuţele, şi să lăsăm tinerele talente să se remarce şi să se distreze. Îmi părea puţin rău, dar mă încălzea gândul că mai stăm la palavre cu micuţele, lucru mult mai delicios şi mai rar decât bine-cunoscuta destrăbălare. Zis şi făcut... Acasă, wisky, mult wisky, râsete demente, promovarea unui tânăr talent în ale glumelor, nedescoperit până acum. Probabil aerul de munte provoacă dislocarea vreunui muşchi occipital ("Fatăăăă! Nu-i aşa că avem muşchi şi la creier, fată? Că eu mai tot timpul am febră muşchiulară. Mă doare de mor") .

A doua zi, dimineaţă leneveală, mâini tremurânde ca ale lui Sue Ellen din "Dallas", stoarcerea tuturor sticlelor, împachetarea, via "Bucale". Pe drum poze, sirop de fragi, dulceaţă de afine, muşchiuleţ de cine ştie ce afumat,

dar al dracu' de bun, nănică, şi hop... Bucureşti. O supică a la fete (poate facem abonament de aici din Timi - se poate cu FanCurier, m-am interesat), nişte chestii chinezeşti care au mers ca unse pe stomacurile avide de băutură (şi "femei") pe fondul unei sesiuni nesfârşite de "mess yahoo", planurile pentru viitoarea excursie, de data asta mai departe, cu tot cu palme bătute şi ... gata. La tren cu voi, curvelor!

Băbuţele au tras la somn în tren, somn întrerupt doar de căldura insuportabilă şi de exclamaţiile din compartimentul de dincolo, unde aripa tânără a grupului găsise o posibilă ţintă pentru puşca lui corupătoare de bulangioaice... cu lunetă. Frumoasă ţintă...

Timişoara, la servici voios ca niciodată...

A fost una din experienţele de neuitat în viaţă... Şi vor mai fi... Am şi învăţat foarte multe din ea: să accept răutăţile şi totuşi să le admir din unele puncte de vedere... să fac diferenţa dintre fals şi adevărat, să trec peste lucruri care mi se păreau de netrecut... să înţeleg că odată cu vârsta vine şi "senilitatea", dar că e al dracu' de haioasă...că dacă tot îmi pun problema superiorităţii nu trebuie neapărat să fac comparaţii ci doar să mă comport superior... să mă conving totuşi că ce e ieftin în cele mai multe cazuri nu e bun... şi să iubesc fetele în mod EGAL.

Thinking to the future !