Mustrari de constiinta...

Scumpa mea mamă,

Îţi scriu pentru că mi-e dor foarte tare de tine. Dar nu îţi voi trimite niciodată scrisoarea pentru că în ea vreau să îţi spun ce nu ţi-am spus niciodată, de frica de a nu te face să suferi. Te sun foarte rar. O dată pe lună, şi atunci grăbit… Ştiu că ai vrea să te sun zilnic, să te întreb de sănătate, dar de fiecare dată mă cerţi pentru lucrurile pe care nu le fac sau nu le-am făcut. Iară şi iară mereu.De fiecare dată imi aduc aminte de imaginea ta despre mine şi nu îi pot face faţă.

Nu ţi-am spus decât de 3 ori în viaţă că te iubesc. Ţi-aş spune asta în fiecare zi dacă tu m-ai crede. Dacă ai avea încredere în mine. Şi tu ai făcut la fel, dar nu te condamn, pentru că tu mi-ai demonstrat că mă iubeşti, îmi demonstrezi asta prin fiecare clipă a vieţii tale. Şi mor de ciudă că eu nu îţi pot demonstra acelaşi lucru.
Mereu am făcut doar ce am vrut. Uneori am făcut pe potriva dorinţelor tale numai din disperarea nevoii de libertate. Si nu de puţine ori am stiut de la început că greşesc. Nu pot să îmi „rup de la gură” bucuria de a fi liber. Chiar şi dacă prin asta îţi suprim fericirea. Înţelegem greşit fericirea… şi viaţa în general. Mereu ai vrut să fac numai ce ai vrut, pentru că aşa ai crezut că e cel mai bine pentru mine şi, de aici, pentru a te simţi împlinită pe acest pământ. Mai târziu ai privit dorinţele tale ca pe dorinţele lui Dumnezeu. Cu asta nu pot fi de acord, oricât de mult aş vrea. Dar dorinţele mele???

Mamă, Dumnezeul tău mi-e martor că eşti fiinţa pe care o iubesc cel mai mult. Mi-e martor că mă îngrozeşte gândul că nu te voi face niciodată fericită. Mă trezesc adesea dimineaţa cu frânturi de coşmaruri în minte cum că aş participa la moartea ta spirituală. Ca un ucigaş. Şi mi-e frică. Mi-e frică şi îmi iau gândul de la asta. Vreau să răscumpăr toate sacrificiile pe care le-ai făcut numai pentru ca eu să am şansele pe care tu nu le-ai avut în viaţă. Nu voi uita niciodată de cate ori veneam acasă în vacanţe şi găseam în frigider decât o ciorbă cu mai multe oase şi câteva urme de carne în ea, despre care spuneai că vă ajunge o săptămână. Nu voi uita niciodată că ani de-a rândul nu ţi-ai cumpărat haine noi pentru ca eu să am tot ceea ce ceream.
Ştiu cât suferi când te gândeşti că nu voi fi niciodată ceea ce ai vrut să fiu. Nu pot. Nu aş fi fericit. Şi pentru ce ar da Dumnezeu fericirea împărţită în doua? Ai avut o viaţă nefericită. Şi eu am fost de vină. Dar nu puteam fi altfel. Sacrificiul tău va fi suprem dacă îl vei duce până la capăt şi vei avea încredere că prin el, viaţa mea va fi una fericiă.
Mă ia tremuratul de frică când mă gândesc că ai suferi prea mult dacă ţi-aş spune realitatea aşa cum e ea. Dacă ţi-aş spune că viaţa mea departe de voi nu e aşa de roz precum ţi-o prezint la telefon. Dacă ţi-aş spune că de fapt viaţa mea amoroasă e ok, dar cu un baiat… şi că nu vei avea niciodată nepoţi care să îmi semene, să îţi sparga şi să scotocească totul prin casă. Dacă ţi-aş spune că de fapt m-am despărţit de mult de soţia mea din cauza bisexualităţii (sau homosexualităţii)… Dacă ţi-aş spune de câte ori te-am minţit, numai ca să nu suferi. Eşti atât de fragilă… Sensibilă… Toate realităţile astea te-ar dărâma…
O să îţi ofer întotdeauna o imagine voalată despre mine şi viaţa mea… Întotdeauna va fi cel puţin o minciună strecurată între noi. Nu pot altfel. Dar nu aş vrea decât să ştii cât de mult te iubesc, indiferent de prezent, trecut şi viitor.
Trebuie să ştii doar că ai adus pe lume un om, de care poţi fi mândră chiar dacă nu face ce ai vrut mereu să facă. Un om care are principii, un om căruia i-ai educat bunul simţ, siguranţa de sine, morala, şi alte calităţi uneori atât de rare. Am în mine o parte din tine prin toate calităţile acestea, şi îţi promit solemn că le voi păstra ca cel mai de preţ dar de la mama mea. Pentru restul…

Iartă-mă, mama !