Recomand un film. Doar ce l-am văzut pe HBO Comedy, deşi nu a fost deloc comedie. "In the summertime". A fost un film despre viaţă. Cu bune şi rele. Atracţii, boală, moarte, ură, iubire, relaţii de durată, relaţii de o noapte... etc :) . Şi mă întrebam de ce mi-a plăcut aşa de mult. Pentru că de obicei mie îmi place să visez, să încerc să nu mă gândesc la viaţă. Pentru că de multe ori această meditaţie se "soldează" cu... tristeţe. Toată lumea preferă să nu se gândească... la viaţă.... cu atât mai puţin la moarte; chiar şi eu. Dar toţi murim.
Da, totuşi cu toţii murim. Nu vreau să devin psiho-depresiv, dar... moartea e o realitate. Şi cu cât ne chinuim mai mult să o ignorăm, cu atât mai mult va ieşi din sfera "normalului", din sfera aceea pe care şi-o creează fiecare pentru a suporta viaţa, acel glob magic în care se găsesc adevărurile create sau născute ale fiecărui om în parte. Fiecare are o realitate a lui, un mod de a privi lucrurile, un mod de a privi viaţa şi implicit moartea.
Eu sunt îngrozit de moarte şi de apropierea ei. Şi cred că marea majoritate a oamenilor, la fel. Pentru că după moarte nu se ştie sigur ce va urma, sau nu va urma nimic. Îşi poate imagina cineva "NIMIC" în adevăratul sens? Eu nu.
Şi acest film... nu ştiu. Te face să priveşti moartea altfel. Să o incluzi în sfera normalului tău, poate doar pentru o secundă. Dar odată ce ai făcut lucrul ăsta îţi dai seama că NU MAI POŢI să priveşti viaţa ignorând moartea. Şi lucrul ăsta cred că e esenţa decuplării din... "the matrix". Ideal ar fi să fiu conştient tot timpul de realitatea şi normalul morţii. Doar aşa aş putea aprecia fiecare clipă şi fiecare bucurie şi fiecare om din actual, din viaţa cotidiană. Dar problema e că moartea sperie prea tare.
Instinctul omenesc ejectează orice idee despre moarte ca ... un fel de instinct de autoapărare. Şi asta duce la multe rele: te calci în picioare la magazinele cu reduceri, omori din gelozie, pui o bombă în numele lui Alah, îţi baţi tatăl pentru că ţi-ai adus aminte că nu te-a trecut pe testament, furi pentru a-ţi impresiona iubita cu un Audi A8... etc etc etc şi toate astea pentru că speri că nu vei muri niciodată. Că ACUM faci ceva ce te va face fericit. Că ACUM este clipa şi trebuie să profiţi de ea. Să fii fericit. ACUM. Pentru că va veni moartea şi nu vei mai putea.
Dar dacă accept "NIMICUL"??? Dacă voi avea în minte că acel nimic va ajunge la mine într-o zi? Şi îmi voi developa viaţa ca pe un film vechi. Şi îl voi proiecta şi... dacă la sfârşitul filmului va exista măcar un om să mă ţină de mâna tremurândă... când voi spune "îmi pare rău pentru Aceste lucruri"... şi "sunt fericit pentru aceste lucruri", dacă acel om se va uita împreună cu mine la acest film... şi îmi va simţi sufletul, şi chiar dacă va fi un film prost, el va aplauda, atunci abia voi putea spune că sunt un om fericit.
Omului îi e imposibil să se imagineze singur. Există o fobie de singurătate. Şi nu ar trebui. Ar trebui să ne iubim pe noi cu adevărat... pentru că ne iubim fals... şi apoi să trecem la ceilalţi. Apoi nimănui nu îi va fi frică de singurătate. Pentru că fie şi singuri... când va veni Nimicul şi vom derula Filmul, conştiinţa va fi aceea ce ne va ţine de mână, acel EU împăcat cu sine şi în armonie cu omul care o posedă.
Voi primi NIMICUL cu braţele deschise. Până atunci însă ... eu ... mă condamn pe viaţă la a încerca să nu ignor normalitatea Nimicului.
De ce îmi pasă mai mult de cum trăiesc decât de cum voi muri?
De ce îmi pasă mai mult de o singură persoană (eu) mai mult decât de oricare din cei peste 6 miliarde jumate de oameni de pe pământ?
De ce , de ce , de ce?
FINALY: De ce nu pot ieşi la iarbă verde noaptea cu ... să zicem 10 oameni dragi... pe care să îi iubesc, să fie lună plină, să fim extaziaţi de noi, de natură, să facem baie goi şi luna plină să se oglindească pe ... nimic?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu