18 august 2011

I was in Wonderland !

I was in WonderLand

Nu stiu daca v-ati imaginat vreodata un alt fel de lume. Eu imi imaginam, cand eram mai mic ca m-am nascut intr-o familie de indieni din America de Nord. Si imi imaginam scene reale din viata indienilor. Cum tata, Pana-de-Vultur-Smecher (de exemplu), ma ducea in salbaticie, departe de cortul calduros din piele de urs, sa ma invete cum sa domesticesc mustangi. Am dat un exemplu. Si parca mi-ar fi placut mai mult. De curand am avut ocazia (sper ca nu unica in viata) de a trai un astfel de vis.

O lume in care viata in padure reprezinta o obisnuinta iesita din comun, daca ne gandim ca in viata de zi cu zi, ei sunt fel de fel de oameni inclusi in sistem. Dar aici erau ei insisi, acei indieni, acei cowboys, acei eschimosi sau mai stiu eu ce natie de pe Pamant, care se imaginau sa fie atunci cand erau mai mici. Erau toate natiile Pamantului in pielea copiilor de altadata. Erau desculti, cu parul bogat fluturand in vant, erau Ilene Cosanzene si Feti Frumosi (chiar frumosi), erau Peter Pan si Domnul Ciuperca, erau fel si fel de imaginatii din copilarie intruchipate cu un pret de o saptamana in timp. 7 zile erau tot ceea ce isi doreau sa fie. Unii si-au creat din asta un mod de viata. Merg din Festival (cel de la noi din tara s-a numit Transylvania Calling – Gathering of the Tribes) in festival si isi traiesc visul, vad lumea, cunosc oameni noi si frumosi. Si toti au ceva in comun: SUNT cu adevarat fericiti.

Am ajuns intr-o zi ploioasa la 1800 m altitudine. Se vedeau, pe valea de campare, cateva corturi doar. A doua zi s-au descoperit de sub nori o priveliste de vis, impreuna cu o mare de corturi, caravane, dubite, masini sport, carute, catei, purcei si oameni de toate culorile, toate natiile, toate religiile, toate apartenentele filosofice, politice si sexuale. Da, era o masa de oameni, in toate culorile, bucurosi ca se pot cunoaste unii pe altii. Ce mi-a luat privirea a fost faptul ca erau imbracati cu haine facute aproape toate de mana lor, largi, comode. Parul era lung si la femei si la o mare parte dintre barbati. La scena principala, unde duduia din boxe in varf de munte un rave cu tente de chillout, erau adunati, care pe iarba, care dansand, care meditand o multime din aceasta populatie pestrita. Mi s-a facut rusine pentru ca eram printre singurii imbracati “de oras”. Am plecat la cort cu gandul de a-mi sacrifica 2 perechi de pantaloni, ca sa nu mai par ciudat, pentru a incropi ceva mai comod, dar intre timp am renuntat. Toti ne zambeau, toti ne spuneau pe diferite accente “Hello, how are you?”. Nu aveai cum sa nu le zambesti la loc. Mai ales ca majoritatea erau frumosi cu acea sclipire vie in ochi. Prima impresie.

A doua zi, spre seara, am iesit pe carare la plimbare. Ma minuna fiecare. Fiecare om parea ca spune opoveste, chiar si de la departare. M-am asezat langa scena secundara, pe o bancuta ce inconjura un foc imens, in jurul caruia erau stransi 20-25 de persoane, inghesuite unul in celalalt. Mi-era un pic frig, asa ca m-am inghesuit putin in vecina mea, care nu a asteptat mult pana sa imi afiseze un zambet luminos si sa spuna “Hi there neighbour! I see want to join us! Come here!”. Si vrand – nevrand m-am apropiat cu zambetul pe buze (fiind imposibil sa nu zambesti) de un baiat pe care il remarcasem pe cand dansa. M-a servit cu bere din berea lui. M-am incalzit pentru ca nu aveam nici o speranta sa ma apropii de acel tip misto din marginea scenei care atunci cand zambea, lumina pe cei din jur. In afara faptului ca era de o frumusete cum rar intalnesti. Porecla lui era Jono si avea un caine pe nume Poto. Era jongleur din Paris si pornise in calatoria vietii lui, impreuna cu cainele credincios. Acum in Romania, peste o saptamana in Croatia si anul viitor vrea sa ajunga cu Caravan-ul lui in Mongolia. Poate daca imi spunea asta in Paris, imbracat in haine “normale” si cu o tunsura normala (acum avea parul scurt, doar la ceafa ii atarna o codita subtire si lunga, frumos impletita) as fi spus ca e un copil nebun (avea 21 de ani) care viseaza la cai verzi pe pereti. Dar acum il credeam. Era puternic pentru ca era fericit. Isi traia visul. Desi tatal lui era bolnav de cancer, desi se citea nelinistea “de jos” pe chipul lui, desi poate a avut o viata cu mult mai chinuita ca a mea.

Dupa 20 de minute, un francez ma intreaba daca vreau o tigara. Tot frumusel, tot tinerel, ce-i drept un pic mai “normal” imbracat si mai lumesc. Dar cu aceeasi fericire in ochi. M-a invitat sa merg cu el si cu o prietena a lui la scena principala (cu rave). M-am dus, am servit un degetar de votca pe drum. Acolo ne-am pierdut langa foc, pentru ca ma acaparau o multime de povesti auzite din gurile celor care inconjurau focul. Cu Paul m-am intalnit ultima zi. Era obosit, ne-am imbratisat scurt si ne-am urat, zambind, o viata fericita. Am mai cunoscut inca 5-6 persoane cu povesti frumoase.

Plecam cumva scufundat intr-o fericire muta in fiecare seara si adormeam visand, de data asta, ca acesta va fi viitorul lumii. Visul devenit pentru o clipa realitate se cere din ce in ce mai mult a deveni realitate. O societate de oameni fericiti (din diferite motive), oameni care picteaza, creeaza, danseaza, zambesc, se cunosc, mananca impreuna, mediteaza pe un varf de munte cu privirea in zare, fac tot ceea ce vor sau au visat sa faca, responsabili de fericirea celuilalt – toate acestea reprezinta o utopie. Dar traind pentru cateva zile acea utopie, te schimba. Vrei mai mult. Este imposibil sa nu doresti asa ceva. Poate doar daca esti scufundat atat de rau in sistemul in care traiesti, incat gandesti ca orice diferenta externa comparativ cu acest sistem este un lucru “rau”.

Voi adauga si cateva imagini pentru a ajuta textul.

:)

Un comentariu:

Andrei spunea...

Vreau sa te cunosc, oricine ai fi. :) Iti dai seama ce ai facut? Sunt sigur ca tu constientizezi ce ai scris, dar ce ai facut tu a declansat o serie de evenimente din viata care - probabil chiar in acest moment - te tin ocupat si te fac fericit. :)

Chiar vreau sa schimbam impresii despre lume si alte lucruri legate de viata. :)

Adresa mea de e-mail este andrei.tzadde@gmail.com