25 aprilie 2010

Doctore, îmi pare rău... Eu am fugit din spital !

Nu ştiam dacă să scriu sau nu. de ruşine. dar nu mi-e ruşine de ceea ce simt. aşa că... uite ce îmi trece prin cap:

În fiecare zi cred că ne trezim altfel. Nu ştiu cine sau cum hotărăşte modul în care ne trezim. Poate mintea, poate o putere de deasupra noastră. Dar ştiu sigur că de un an jumate mă trezeam iubind acelaşi om. Chiar dacă judecând la rece poate nu era nimic decât o provocare, poate era dorinţa de a realiza imposibilul... Poate ... chiar iubeam. Sau mă prefăceam că iubesc. Sau mă prefăceam că sunt un suflet nobil. Şi nu sunt. Poate că el e un suflet mult mai nobil şi inocent tocmai pentru că nu are mustrări de conştiinţă şi acţionează mai mult din instinct, mai mult din legile simple pe care le-a învăţat în chinuita (cel puţin aşa îi place lui să se autovictimizeze) lui viaţă.

Dar azi m-am trezit ca niciodată. Spun imediat cum. Alte dăţi mă trezeam obosit. Obosit să caut să înţeleg, obosit să neg ce simţeam sau ce vedeam, obosit să mă autoeduc spre a înţelege mai bine şi pentru a iubi mai mult. Alte dăţi mă trezeam trist. Pentru că primeam un surogat care îţi lasă un gust amar. Atât meritam? Un înlocuitor? Dar merit ceva? Alte dăţi mă trezeam nebun. Cu chef de viaţă, cu sau fără el. Încet încet îl antrenam şi pe el în angrenajul întâmplărilor hazlii sau interesante. Şi apoi se lăsa o linişte mică. Probabil pentru aplauze? Şi comedia se termina. Şi ea şi rolul ei de a asigura uitarea şi abaterea de la atenţia realităţii. Actorii ieşeau şi se retrăgeau la cabine mai trişti decât toţi cei care asistaseră la spectacol la un loc.
Alteori mă trezeam cu chef... Şi el era sau nu era. Avea sau nu avea chef... Uneori fugea... uneori îşi lipea piciorul de piciorul meu. Sau lăsa capul pe umărul meu când mă roteam spre el. Sau se întorcea cu spatele încruntat. În somn sau treaz. Trist sau bucuros. Niciodată nu ştiam sigur. Dar DE FIECARE dată mergeam până la limită sau până la capăt. La început până la capăt pentru amândoi... apoi... când am văzut că el nu mai ajunge la capăt, am preferat să nu mă intereseze. Da, spre ruşinea mea, hormonii puneau stăpânire pe mine în aşa hal încât nu îmi mai păsa decât de linia mea de finish. Doar a mea. Pe a lui o lăsam aşa, la latitudinea lui. Şi niciodată nu a insistat să nu o las aşa. Nu ştiu dacă se supăra sau nu. Dar ştiu că nu era bine. Ba chiar era din ce în ce mai rău. De fiecare dată era mai rău. Mai sec, mai livid, mai fără chef. Doar din când în când observam la el o urmă de regret şi o chinuială mică să aducă în prezent plăcerea de la început. De plăcut... începuse să îi placă aproape în mod automat. Corpul lui era ca un automat care răspundea la apăsarea unor butoane pe care le descoperisem. Rareori se defecta să nu raspundă. O dată sau de două ori doar a fost defect.

Alte ori mă trezeam pur şi simplu. Nu ştiam unde sunt, ce sunt, ce cred, ce fac, nu ştiam nimic. Şi doar aşteptam. De la el sau de la destin. Aşteptam să se întâmple ceva care să mă facă să îmi dau seama ce e cu mine şi cu viaţa mea. Şi de multe ori aşteptarea era grea, atât pentru mine cât şi pentru el. Poate pentru el era mai greu, pentru că el nu avea nevoie de cuvinte sau fapte ca să mă citească la fel cum citeşti o carte, mai bine zis o broşură, care e mai uşor de citit.

Dar ca azi nu m-am trezit niciodată. Niciodată.
M-am trezit ca un copil abandonat într-un orfelinat. Să fi adus el oare în casa mea şi a lui acea atmosferă din orfelinat? Oare aşa se simte el mai bine, mai în siguranţă? Oare a vrut să reproducă momentele care i-au marcat viaţa, ca să înţeleg ce simte? Oare nu ştie că am citit din sufletul lui asta încă de la început? Oare era nevoie să mă lipsească de tot de iubirea mea, a lui, de orgoliu, de principii, de reguli morale? (Mă întreb cumva dacă nu cumva mă victimizez şi eu ca şi el.) Sau oare aşa se simte el acasă? Fără iubire, cu copii ca el lângp el, neiubiţi, de care să le fie oamenilor normali milă...? HEY, OAMENI NORMALI, SĂ NU VĂ FIE MILĂ, MĂCAR DE MINE. Nu îmi place mila. Şi eu cu mâna mea am făcut tot. M-am încăpă
ânat să înţeleg TOT de la început. Şi am încercat imposibilul. Da. Ar fi fost izbânda vieţii mele. Meritul meu. Lupta cu iubirea. Şi aş fi dobândit premiul cu siguranţă dacă el nu ar fi vâzut asta în intenţia mea. Şi nu m-a lăsat să câştig. Nu că aşa a simţit. Aşa a vrut mai mult, pentru că oricum nu se prea preocupă de ceea ce simte. Simţirea pentru el nu este importantă. Simţirea este cea care te face să suferi, te face să nu fii complet, să nu fii fericit tot timpul. Şi o înlătură. Din viaţa lui şi din viaţa celor din jurul lui. Vrea să îi ajute poate să fie fericiţi. Să fie oare simţirea marea boală a omenirii? Să fie oare iubirea marea problemă, marea epidemie a omenirii? De care nu poţi scăpa dacă te prinde? Şi de care trebuie să te vaccinezi non-stop ca nu cumva să te îmbolnăveşti şi să suferi? Să suferi... Ţi-e frică să suferi puiule?
Şi cum spuneam, azi m-am trezit abandonat. De tot. Dacă m-am trezit asemănător, mă convingea el subtil că nu e aşa, că doar am visat urât. Şi nu mă lua în braţe pentru asta, dar mă mângâia cu privirea.
M-am trezit ca într-un salon de la psihiatrie, din aripa "irecuperabili", uitaţi de medici, uitaţi de asistenţi, părăsiţi aşa pe marginea patului, imobilizaţi la mâini şi picioare, lângă noptiera albă, spălăcită, lângă care doctorul specialist lăsa medicamentele în mizerie, şi pleca înainte să se trezească pacientul, ca nu cumva să nu mai aibe încredere în dom'nu doctor, să creadă că domnul doctor îi vrea doar binele, nu să îl şi sedeze. Atribuia pilulele cu sedative asistenţilor livizi ce se perindau pe holurile spitalului ca nişte căţeluşi, dar fără trăire, fără culoare. Vroiau doar să fure meserie. Să Înveţe cum reuşeşte medicul specialist să reabiliteze, cel puţin pentru o perioadă (şi ce dacă) o persoană bolnavă... de iubire. Fuseseră vremuri mai bune, ca acelea când domnul doctor avea timp. Pe lista lui nu erau alţi pacienţi şi neavând ce face, îşi petrecea mai tot timpul cu mine. Şi eram fericit că o aşa mare somitate în medicină petrece timpul cu mine, că vrea să mă ajute şi să mă înveţe cum e să fii fericit fără să fii bolnav de iubire. Din când în când făceam crize şi era nevoit să mă sedeze. Să îmi ofere surogatul fericirii de care vorbea. Era viziunea mea. Şi îmi întindea pastila cu răbdare şi îmi spunea cu ochi blânzi să o arunc pe gât şi să închid ochii şi să mă relaxez. Mergea apoi în cabinetul lui şi vărsa o lacrimă, pentru că a fost nevoit să ofere acel înlocuitor de viaţă. Dar ştia că altfel nu se poate. Altfel ar rămâne fără nici un pacient şi probabil ar fi dat afară din spital pentru malpraxis. Regreta, i se vedea în ochi, dar continua să petreacă mult timp cu pacientul pe care pe lângă compasiunea pe care o avusese de prima dată când acesta se arătase în pragul spitalului îngrijorat de boala pe care o avea şi pe care vroia să o vindece. Dar era o formă mai uşoară a bolii, oricum pe cale de autovindecare. Sau de obişnuinţă.
Doctorul nu mi-a spus niciodată, decât în timpul crizelor acute, că prima dată când venisem la spital, eu, pacientul, mă minţise că boala e gravă. Nu. Avea nevoie de pacienţi. Avea nevoie mai mare de pacienţi decât aveam eu nevoie de vindecare. Avea nevoie de pacienţi ca să îi facă să simtă ceea ce simţea el, ceea ce considera dealtfel şi că e normal. Nimic. Şi astfel că relaţia doctor-pacient fusese provocată, de comun acord consfinţită, şi cel mai grav, întreţinută cu sedative de către doctor.

Din când în când pacientul se trezea în salon cu încă un nebun. Care îi spunea mereu şi mereu că ei 2 nu sunt nebuni. Că doctorul e nebun. Sau cel puţin ne minte că suntem nebuni. Îmi devenise simpatic şi drag acest coleg de salon. El nu venise să se trateze. Nu era bolnav... Venise undercover, să ajute pacienţii asupriţi de doctorul nemilos şi rece. Dar cu timpul am început să cred că era şi el nebun, ca şi mine. Că trăieşte mai multe realităţi... Că se visa afară, în libertate, dar de fapt era captiv aceleiaşi boli necruţătoare.
Relaţiile dintre mine, pacientul, şi el, doctorul se înrăutăţeau pe zi ce trece. Medicul ajungea încet încet la capătul răbdării. Observase că tratamentul prescris nu face decât să agraveze situaţia şi din ce mărea mai mult doza de sedative, pacientul devenea din ce în ce mai dependent de ele şi de el, doctorul, şi crizele erau din ce în ce mai grave. Ajunsese chiar, când observa lipsa doctorului din spital, să rupă legăturile cu care era legat de pat, şi răvăşit, să alerge pe holurile spitalului cu ochii bulbucaţi de nelinişte şi nesomn, şi să întrebe pe toţi, pe ceilalţi pacienţi şi pe asistenţi, dacă nu cumva l-au văzut pe doctor, că avea nevoie disperată de el. Pacienţii şi asistenţii îi spuneau doctorului tot ce se întâmpla în spital. El zâmbea mândru, dar apăsare de pe umeri i se lăsa încet încet pe inimă. Era o situaţie aproape insuportabilă, deranjantă. Asistenţii deja începuseră să se întrebe dacă doctorul e atât de bine pregătit pe cât credeau ei, dacă nu cumva are şi el o undă mică de nebunie. Poate nu s-a protejat cum trebuia, poate nu îşi făcuse toate vaccinurile în ultima perioadă.
Dependenţa pacientului devenise atât de mare, încât doctorul se hotărî subit că nu mai poate să se ocupe de cazul acestui pacient, şi trebuie să privească senin la celelalte saloane pline ochi cu pacienţi, de care trebuia să se ocupe.
Dar a doua zi când el s-a decis să facă acest lucru, pacientul a lăsat pe patul unde stătuse imobilizat un bilet: "Îmi pare rău... pentru tot, doctore. Eu am fugit din spital". Se hotărâse şi el, odată cu informaţia ce o simţise telepatic, că nu mai e chip să apese inima şi umerii doctorului cu boala lui, care oricum, nu se putea trata. A mers acasă.
Şi nu a visat nimic, pentru prima dată după un an jumate.

Niciun comentariu: