Negarea... principala trasatură a "bărbatului". A bărbăţiei învăţate. Citind câteva rânduri, mi-am amintit de filmul "300". Şi cum învăţau tinerii spartani să devină bărbaţi.
Erau puşi de mici să se bată, erau învăţaţi să nu aibe milă, să nu ierte, să fie hotărâţi, erau lăsaţi în pustietate ca să supravieţuiască fiarelor sălbatice şi vicisitudinilor naturii. Şi dacă supravieţuiau, erau acceptaţi ca adevăraţi bărbaţi. Nu s-a schimbat nimic.
Societatea educă masculinitatea. Suntem îndobitociţi de mici că un bărbat adevărat nu plânge niciodată. Suntem învăţaţi că un bărbat adevărat nu suferă, nu are emoţii, nu iubeşte (ca o femeie), un reprezentant adevărat al masculinităţii trebuie să fie dur, nemilos, hotărât...
De aici, scuzele pentru lucruri mult mai grave din punct de vedere moral, curg de-a valma... De exemplu, un bărbat dur şi hotărât este îndreptăţit câteodată, spune "morala" societăţii, să pună piciorul în prag în familie... şi să îşi lovească părinţii, soţia, copiii, rudele...
Un bărbat adevărat este capabil să îşi înşele iubita fără părere de rău, este în stare să declare iubire veşnică în faţa altarului mai multor femei... pentru că e bărbat ... şi se crede îndreptăţit. Dacă mergem mai departe cu gândul, ne putem imagina câţi bărbaţi îşi reprimă sentimentele, suferă în tăcere, astupă cu un căluş murdar gura sufletului care vrea să strige către cer. Sentimente reprimate, adevăruri construite cu grijă prin autosugestie, suferinţe înăbuşite, sentimente care ies la suprafaţă de multe ori în cele mai violente şi imorale moduri posibile... Se spun atâtea minciuni, încât nici nu se mai ştie care e adevărul. Şi fiecare începe să creadă minciunile proprii sau ale altora, din frica de împotrivire, de instabilitate.
Şi dacă vreun bărbat dă dovadă de iubire, de simţăminte înalte, de simţ artistic, de sensibilitate, de fidelitate, de milă, de blândeţe, acesta e imediat refuzat în tabloul reprezentanţilor masculinităţii. Ba chiar imaginea lui este asociată cu imaginea femeii. Pentru că ea este percepută încă de la începutul lumii ca fiind partea slabă a umanităţii, partea sensibilă, partea visătoare, care nu prea are legătură cu realul, terestrul. Partea care fără sprijinul bărbatului nu ar putea străbate greutăţile vieţii, zice-s-ar.
Sau şi mai nou, bărbaţii nu pot iubi bărbaţi. Negare. Această urzeală care a constituit mereu credo-ul oricărui mascul "feroce". Negarea. Nu se poate. Un bărbat în primul rând nu poate iubi decât o femeie, iar apoi un barbat nu iubeşte la fel ca şi o femeie. Aceste cuvinte îmi ajung la urechi din ce în ce mai des. Doi bărbaţi? nu. Nu se poate. Şi pentru că nu se poate, ei sunt împotriva naturii, împotriva firii, împotriva moralei, împotriva lui Dumnezeu şi împotriva mai ştiu eu cui... Nu. Nu se poate. Unul din cei doi trebuie să îşi asume rolul de femeie. Prin orice amănunt. Sau oricare. Aşa crede lumea, majoritatea dominată de imaginea masculinului. "Trebuie ca cei doi parteneri, care, fie, să spunem că se iubesc, să îşi asume unul din roluri... de bărbat sau de femeie" e primul gând la constatarea legăturii între doi bărbaţi. Altfel nu se poate? Se pare că lumea, chiar şi lumea gay, nu concepe că se poate.... se poate din orice punct de vedere . Şi asta din cauza aceeleiaşi obsesii a masculinului manufacturat în conştiinţa colectivă de-a lungul timpului. şi, indirect, din cauza obsesiei femininului.
Şi femininul ajunge să fie potenţat, însă numai datorită faptului că prezintă interes pentru partea dominantă a societăţii, "masculinitatea". Femininul apare ca fiind slab, tocmai pentru că aşa vor masculii să fie. Şi culmea e că femininul s-a adaptat în timp şi în marea majoritate, şi-a însuşit rolul de "slăbiciune". Iar dacă cineva, de o parte sau alta are îndrăzneala să considere altfel sexele decât ceea ce reprezintă ele acum, e anatema.
Ce e mai grav e că şi oamenii care ar trebui să înţeleagă cel mai bine diferenţele dintre conştiinţa colectivă şi conştiinţa personală şi să ignore împotrivirile morale ale societăţii, oamenii care stiu ce înseamnă legătura dintre persoane de acelaşi sex, tocmai şi aceştia îşi însuşesc aproape inconştient aceleaşi tabu-uri legate de masculin-feminin ale societăţii. Tocmai ei se văd în postura de a poza ca barbaţi sau ca femei în diferite decoruri mai mult sau mai puţin colorate. Niciodată nu este acceptată o cale de mijloc. Pentru că într-o lume a sexualului şi a vitezei, asta contează cel mai mult: dacă eşti bărbat (dur, puternic, nepăsător) sau dacă eşti femeie (sensibil, slab, iubitor). Astfel apar delimitări stricte între activ şi pasiv (convinşi, dom'le), termeni ce şi-au extins într-un mod cu totul ciudat însemnătatea şi în aria spiritualului. Astfel, dacă eşti dur înseamnă că eşti activ-bărbat, iar dacă eşti fricos înseamnă că eşti pasiv-femeie... şi vice-versa (cu exagerările de rigoare). Atât de importante au ajuns aceste nuanţe sexuale... atât de mult influenţează "masculinitatea" din gândul colectiv... încât ajungem să credem că dacă facem dragoste într-un fel sau altul, suntem femei sau bărbaţi, după imaginea arhetipală.
Eu unul ştiu că sunt bărbat pentru că aşa a vrut natura să fiu, şi nu din alt motiv.
Dar ... şi băieţii plâng câteodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu