Nu ştiu ce m-a apucat. Nu mă leagă nimic de oamenii ăştia. Doar că dădeam din când în când câte un click pe blogul lor. Şi citeam cum se iubesc. Simplu. Fără complicaţii. Fără filozofii. Fără flori şi artificii. Îi pot spune iubire? Am voie? Nu ştiu dacă se iubeau, dar dacă ceea ce îi lega pe cei doi, şi sunt convins că îi va lega în cotinuare, dacă asta e iubirea... aş vrea să o simt şi eu.
Pe unul îl chema Teo (cunoscut pe bloguri ca şi Teo Hlife). Pe celălalt îl cheamă Zoli. De curând, Teo îşi pierduse tatăl. La scurt timp s-a pierdut şi el. Într-un accident de maşină. Dacă aş fi văzut ştirea asta la TV poate că aş fi schimbat programul fără să îmi pese. Dar aşa... Mă gândesc ce de căcat e soarta. Şi cât de neînsemnate rămân toate lucrurile acum în mintea mea pe lângă iubirea celor doi... Pentru ce ne chinuim? Pentru ce alergăm??? Dreptate?? Pe dracu... Dacă există un dumnezeu raţional, sigur îşi cam bate pula de noi...
Heeeeiiii, oameni buni!!! Hai să ne oprim din alergat!!! Să ne oprim şi să murim cu ei. Măcar puţin. Hai să nu ne pese măcar puţin decât de ei! La ce buni banii? La ce bună frumuseţea? Mândria?
Şi mă pun în locul copilului rămas singur, cu jumătatea inimii lui tăiată brusc... şi... nu am cuvinte.
Zoli, mergi afară desculţ, aşează-te pe iarbă şi inspiră adânc! Simte-l, e lângă tine mereu. Şi nu fi trist, iubirea voastră s-a împlinit.
Teo, vărs o lacrimă în numele tău... şi.. te rog... iubeşte-l pe ăl mic în continuare... La fel de simplu şi frumos. Rămâi pe lângă el şi ai grijă să nu se rătăcească.
Îmi voi permite să preiau o melodie de pe blogul lor:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu