18 august 2011

1+1=1

De ce toată lumea visează la iubire ca și cum ar fi ceva extern? Ceva ce înseamnă mereu ”mai mult” sau care presupune întrebări și răspunsuri? De ce nu suntem mulțumiți niciodată? De ce alergăm în continuu după ceea ce nu avem? După ceea ce ni se pare imposibil de atins?

Să fie oare basmele din copilărie? Să fie oare doar mișcarea , perpetuum-ul mobile al vieții, ceea ce ne ține într-o continuă mișcare? De când sentimentele au ajuns să fie judecate, supuse îndoielii, comparației și măsurătorii?

De când se poate educa ceea ce simțim ?

Nu putem doar să simțim și atât? E adevărat că întrebările și nevoia de răspunsuri apar numai când avem timp să le dăm importanță. Și această nevoie o numim conștiință, ego, obiectivitate, rațional. Dar uităm că atunci când trăim nu avem nevoie de nimic. Trăim (sau ne suspendăm existența în timp) și atât. Și ne trezim abia după. Că s-a mai scurs o parte din firul vieții fără să ne dăm seama. Și parcă ne doare, parcă ni se pare că nu am folosit timpul mai bine. Și încercăm să nu mai facem greșeli care să ne coste timp. Timp pierdut, spunem noi. Sau ”investiție de sentimente” aruncată pe geam.

Dar ce e timpul? Și de ce trebuie să judecăm ceea ce simțim prin prisma timpului? Care e legătura? Și ce afacere e aceea cu ”investiția de sentimente” pe care o privim ca fiind profitabilă sau nu? Care e subiectul afacerii? Oferim și primim în schimb ceva. Da. Așa visează toată lumea, ca acest schimb să fie PROFITABIL. De ce? Perisabilitatea ”produsului” oferit sau primit e de vină? Are termen de valabilitate și există o dată (variabilă) când expiră?

Și de ce tratăm singurătatea ca pe ceva ce nu aparține firii umane? De ce VREM tot timpul pe cineva pe care să iubim? Pentru care lucru facem compromisuri și pentru care uneori ne forțăm… De ce? Pentru că am iubit și nu a fost o ”investiție profitabilă”, astfel că trebuie să recuperăm timpul ”pierdut”? Credeți că Timpului îi pasă? El va trece oricum. Și va scufunda de-a valma în adâncurile lui lucruri cărora poate noi ACUM le acordăm o importanță anume. Timpul trece oricum peste oameni, peste iubiri, peste tot. Numai inima are puterea de a suspenda Timpul. Poate că e doar o iluzie. Poate că e doar în mintea noastră. Poate că IUBIREA e cea mai dăunătoare boală a omenirii, care produce mai multă nefericire decât fericire, tocmai pentru că se vrea înțeleasă și luminată în toate cotloanele ei, tocmai pentru că vrem să înțelegem tainele care duc la fericirea pe care o simțim când iubim. căutăm să o raportăm la timp și să aplicăm ”rețeta fericirii”.

Singurătatea? Este doar o stare în care avem timp să ne întrebăm, să vorbim cu noi, să răspundem singuri la întrebări la care nu puteam răspunde când nu eram singuri. Și ne oferă posibilitatea unei stări de confort, ne oferă posibilitatea de a ne regăsi, de a ne iubi și respecta pe noi înșine. De ce este un lucru așa de speriat? Singurătatea merită savurată cel puțin la fel de mult ca și Iubirea. Iubirea nu e decât abandonul de sine, uitarea de sine și cred că a căpătat așa proporții mari tocmai pentru că Singurătatea presupune a ne iubi pe noi înșine, ceea ce e cu mult mai dificil și ”de speriat” decât a avea o relație exterioară Sinelui. E mult mai greu să ne satisfacem singuri propria nevoie de Fericire decât să punem Fericirea pe seama unui alt subiect, pe care putem ulterior foarte simplu să dăm vina pentru nefericirea noastră. Și dacă privim Iubirea prin prisma așteptărilorpe care le avem de la celălat, a împlinirilor sau neîmplinirilor ei, a momentelor în care avem timp de întrebări, o să iasă și mai mult în evidență egoismul Iubirii, care de fapt e un lucru frumos, natural și liniștitor.

Nu știu cine spunea ”Nu iubesc ochii tăi, ci oglindirea mea în ei”. Ador oamenii care se iubesc, care nu au nevoie de o iubire exterioară, nu au nevoie de nimic pentru a fi fericiți. Poate asta e cauza nefericirii: iubind egoismul și amorul de sine ale cuiva, mă abandonez în mâinile lui fără să îmi dau seama, uit de mine. Dar această nefericire nu are nimic în comun cu celălalt. Doar cu mine.

Ei, dragilor, nu cred că există Rețeta Fericirii. Așa cum nu cred că doi oameni se pot iubi dacă nu se iubesc mai mult pe ei înșiși. Reciprocitatea nu este în balanță, pentru că undeva pe drum, unul din cei doi se va abandona pe sine în beneficiul continuării relației. Atunci se rupe vraja. Atunci când ne cuprinde teama că celălalt nu simte, că vom pierde ceea ce avem, atunci când ne punem prima întrebare cu privire la ceea ce simțim, atunci când raportăm la timp ceea ce există sau nu există. Atunci începe declinul și preocuparea pentru ”profitabilitatea investiției”. Atunci putem da vina pe celălalt pentru nefericirea noastră.

Cred că acea iubire propovăduită în filme nu există. În momentul în care există (sau ne dăm seama că există în propria viață), începe să nu mai existe. Pentru că o raportăm la timp. Și o căutăm. Sau o maltratăm cu Voința. Iar un film durează o oră și puțin, nu o viață.

Există doar coincidențe în care doi oameni cu o imensă iubire de sine în suflet, își întretaie viețile fără să vrea, fără să teoretizeze, fără să conștientizeze ceea ce se simte doar. Iar această situație de singurătate (sau libertate) în doi poate fi numită iubire atâta timp cât cele două amoruri proprii se luptă pentru suveranitate, pentru libertate, pentru non-afecțiune, pentru non-iubire fără însă a fi declarat un câștigător. În momentul în care balanța se înclină prin diverse compromisuri, prin abandonul unuia dintre cele două Ego-uri, atunci moare totul… și tot ceea ce urmează e doar umbra sau ofranda adusă luptei de supraviețuire dintre cele două singurătăți (sau iubiri de sine).

Nouă ne place să credem că ceea ce urmează luptei este Iubirea.

Niciun comentariu:

Loading...